Volumele de poeme ale lui Ion Pascal Vlad, la o privire descriptivă, sunt construite binar: un promontoriu liric, al poetului, care înaintează în apele necunoscutului si o călătorie vizionară si existentială în lume.
În primul volum Arderi filtrate (Ed. Litera, 1986, Buc.) acest promontoriu, conceput ca o introducere orchestrată la o operă, numit Uverturile confesiunii, este format dintr-o suită de viziuni lirice, ce consistă din elemente selectate si asezate după o ordine a arderii, fragmente al căror liant este (a fost) chiar focul. "Prin lentila zilei se scutură scrumul / certelor arderi / în timp ce copilul prin irburi înalte / călăreste calul cuprins de nevroze" (Prăfuitele cărări); "prea arzândele poveri / stau pavăză fragilitătii din cuvinte", "prin văi cu var si cu cenusă iluminează iarba" (Tendintă de echilibru); "când bezna o traversăm cu mâna pe aprinsele unelte" (Soarele); "prin cenusa imperiilor / nichelate arătări cu ochi de neon", "neîncăpătoare faleza / pe care aleargă oasele calcinate" (Pace neîncăpătorului cuvânt).
De pe promontoriul unei asemenea lumi se iscă viziuni, sunt "în starea latentă", timpul se dezvăluie de sorti ca fast "semnele-ti arată tinta, cărările / cărora zilnic te-ai dăruit" (Rugă pentru senin), starea eroului este optimistă "e vreme încă destulă pentru toate / peisajele arse sortite reînfloririi / pentru a-ti creste copiii" (Epică) - si călătoria, povestea, poate să înceapă: "De la firul de fum - răsărind / ca iarba printre năruitele ziduri - / până la semnele viziunii / curgând peste împodobitele maluri / ar putea fi si chiar este / o anumită poveste" - cu tinta, spre "noptile sinelui împădurit cu mesteceni" (Împădurit cu mesteceni).
Pentru a doua parte, călătoria, Ion Pascal Vlad recurge, ca foarte multi scriitori, la simbolicul si fascinantul personaj din Odiseia, numind-o Ulyse.
In nuce, actiunea mitică a aventurii cunoasterii de sine si a lumii se reduce la călătoria eroului din lumea de zi cu zi în cea misterioasă si fantastică, revelatoare de sensuri si solutii privitoare la moarte si nemurire, cu tâlcul, aflat după sirul de peripetii si încercări, că aceasta din urmă consistă în călătoria în sine, ceea ce se caută găsindu-se si fiind de fapt tot timpul în sufletul eroului. Numai că de la a sti la a cunoaste, trebuie executată călătoria. Pentru orice om ea este importantă. În cazul de fată, călătoria se desfăsoară cu multe volute, cu despărtiri de sine ale eroului liric, cu rătăciri, despărtiri ale eului si identificări, insula căutată fiind în indescifrabilul nenumit. Elementul în care se desfăsoară navigatia imaginară ar trebui să fie apa, numai că acesteia i se suprapune mineralul si focul. Călătoria înseamnă si o trecere prin vârstele omului si ale lumii. Debutul călătoriei : în ciuda aparentei împliniri a vietii din timpul diurn "Era pe Insulă o liniste aparte / crăpând semintele în pârg " în cel nocturn se petrece la un semn " dezlegarea " copilului (din fiecare) de cele stiute, pentru cele ce trebuie cunoscute. " Dar într-un miez de noapte cu aerul vibrând / găzu pe geana mării o pulbere stelară / si-n setea dezlegării puternic fu cuprins / copilul dintre ierburi cu sufletul aprins " (În ziua plecării). Lumea se subiectivizează " Mâinile duc luntrea preschimbând valul în întelepciune ", si, în acelasi timp, se cosmicizează " stelele ne iau drept călăuze " (Prea copt miez). Peripetiile si probele, la Circe, Ciclop, " printre sensuri " si " stâncile-aprinse ", prin " fierbinti vămi " si sub " ninsorile arzânde ", prin " cascadele lunecării spre Insulă " sunt tot atâtea arderi. " Albit e câmpul până la ardere-adâncă / de osemintele bunilor / si cum pânzele tale / în asteptări se resfiră / eu si ai mei trecem / prin cenusa ceasornicelor / nepătat păstrând / seninul Insulei " (Până la ardere) ; dar ca aventura să se desfăsoare, conditia este ca el să nu-si uite Tatăl si Insula " către tine vin neuitatule / cu mâlul din râuri pe tâmple depus, / râuri purtându-ti ochii în care văd / luminate sanctuarele Insulei " (Către Tatăl). Pe o treaptă a cunoasterii eroul află " că lumea / din interiorul clepsidrei si cealaltă / sunt două surori vitrege care la lăsatul zorilor / fără picină vesmintele-si rup " (Pentru că) ; pe o alta, în termeni psihnanalitici, presimte prezenta animei (Nedefinitul din partea stângă). Întoarcerea pe Insulă si în sine, în solitudine, după " lungile nopti de trecere prin rănile lumii ", se revelează ca marea ardere de sine (" cu oasele-mi calcinate ") si intrare prin " duble porti de lumină " a celui ce strânge " în pumni grăuntele " pentru " rostul periplului " (Fragemtent final), ca jertfă întru înviere. Fie si prin această sumară descriere, apare limpede modelul genetic al liricii lui Ion Pascal Vlad. El se va repeta, si lărgi cu alte determinări, de la sine la lume, în următoarele cărti.
Cu Singurătatea căsniciei (Ed. Focus, 2002, Petrosani), poetul iese în lume. Se deschide cu o aceeasi uvertură a câtorva poeme, cu " mesaje de bună credintă " din partea antecesorilor, " dinspre cei ce au fost în tara aceea " si coboară " în ziua searbădă / cu un pumn de grăunte luminoase ", solicitând trecerea frontierelor, călătoria în " tara acea ", aventură desfăsurată când în orizonturi subiective, când obiective, prin " grota aprinsă " ce-i lumea întreagă. Acelasi element : focul, bine determinat ca fiind cuvântul, proprietate primejdioasă a omului (s-a zis prea târziu, după textele sacre!), când îl foloseste ca poem si, pedepsitoare la ardere, chiar de acesta, când îl risipeste fără sens, adică subiectivist si precar. Aventura începe cu condamnarea la ardere : " pentru că n-ai încetat să mă ucizi / cu treburile tale casnice stând la cozi / în statii de autobuz si asa mai departe / pentru că nu poti s-astepti prin anticamere / si nici să tragi pe cineva de mânecă / spunându-i poftim domnule / ăsta e poemul ce-ndelung m-a rănit / pentru toate acestea si altele / la ardere te condamn " (Impertinenta poemului). Astfel se înlătură " comedia " si lumea devine " o pânză din subrede-mpletiri ", cu o parte a certitudinilor sensibile si alta, a lucrurilor si relatiilor, ambele părelnice si nepărelnice, într-un joc al arderilor si constituirilor, al focului parcă înflorit heraclitian. Anterioara solitudine (" poetul dă la câini singurătatea-i falsă ") se deschide spre " exodul ruginirii ", spre un orizont al " lumii corodată ", unde " orasul cufundat în noapte pare un morman de oase ", iar " păsări cu limbile-oxidate / sfârsesc prin prăbusire cu pliscul în cenusă " (Curgeri nocturne). Focul îsi va dezvălui structura ambivalentă, în acest exod al lumii el fiind partea prost devoratoare, nu cuvânt, ci gest si sminteală umană. " Pe geam de privesti / e totul o flacără neagră / înlăuntru păienjenii sadic devoră / ere schiloade cu miros de sulf ". Omul a devenit o mască, iar copilul (pentru reînceperea aventurii) este greu de găsit : " Scrum e totul în jur / oase stinse sub prăbusiri de cer / cum să te caut copile când urmele-mi pier / prin spuză prin aer prin ger ? " (De la capăt nelinistea). Călătoria începe cu " moartea ghidului " spre " barierele sulfului " pentru a pătrunde în orizontul unei lumi de cenusă, unde eul trecut prin flacără este iarăsi " copilul ", dar ajuns pe treapta de unde " îsi strigă nevinovătia ". " Pe-aici totul e bine " spune o Scrisoare din Arcadia, si parcă îl auzim pe Oedip, cu o clipă înainte de dezvăluirea adevărului si scufundarea în tragedie, înainte de smulgerea ochilor si deschiderea cunoasterii. La începutul primei călătorii crăpau " semintele în pârg ", la cea de-a doua se găseste, preluând istoric lumea, " bulb crăpat / lucrurile luminând / craniile oraselor " (Mimică). Acelui declic de " pulbere stelară " îi corespunde " coboară steaua ta incendiată / si muscă furioasă din pământ / sunt turturi lungi pe streasina din timp / si caii morti au lacrimile-oxidate " (Elegie în afara orasului); acel " miez de noapte " cheamă " E-atât de târziu peste lume " ; ca spatiu, o lume alienantă la nivelul mai multor orizonturi, oarecum borgii dantesti cu pigmentări " de boli ", cu " vămile închise ", cu " miros de iod ", o lume prăbusită în întuneric, unde chiar prin " mările norilor sinistru se miscă luntrea / si nu-i semn de lumină / dinspre partea de nord a Emboliei. / / Un drum coliliu străbate Ulise " (Elegie la tărmul Emboliei). Încercările, peripetiile eului iau chipul unei repetate damnări : fetele răului jucând pe flăcări amăgitor si devorator. " Stând pe butuci veghează tărcata arătare / ciclopul spânzurând între uluci metalice / când false reclame luminează Terra " (Expozitie naivă). Qui-pro-quo-urile
s-au înmultit : " Joacă arlechinul zilnica bufonerie / timpii aprinsi vomită ucigătoare binefaceri / pe străzile metropolelor / împestritatele cortegii duc lumea / duc moartea în spate " (Sase cvasielegii), din lume rămânând " un fel de amintire despre lume " din care se aude doar tipătul poetului : " eu nu implor eu demasc si acuz sub privirile sinteticilor ochi / acuz prin glasul celui ce-si arde trupul / de buza cuptoarelor prin gura celui prins / sub prăbusirile cerului / lumea din mine acuz... " (Breyten). Unui eu fisurat
nu-i poate răspunde decât o lume fisurată. Nici o legătură nu tine, zadarnic se caută " elementul coagulant / împreunarea întru căsnicia / universală ". Anterioara Insulă se regăseste ca solitudine a poetului, iar arderea de sine, ca sfâsiere a poemului: între o părelnică subiectivitate "un saxafon care / plânge dulce-amar" si o evanescentă obiectivitate "o formă de / pesteră stelară / îngrămădind în el vrute si / nevrute" (Singurătatea căsniciei).
Starea de zbor si starea de reptilă (Ed. Grinta, 2004, Cluj-Napoca) repetă, cum se vede chiar din titlu, aceeasi structură binară. De data aceasta, poetul se reîntoarce la sine, luând de la capăt aventura ca stări. Este îmbogătit cu neputinte : ale sale si ale lumii. Starea de zbor, i-am putea zice si icarică, după sens si titlu al unui poem, priveste avatarurile eului poetic, ale constiintei acestuia. Este o stare în miezul căreia se află un conflict, acelasi privitor la folosirea cuvântului, dintre poem si poet, în mod primejdios sau pedepsitor, reluat la un nou nivel de obiectivare : poemul devine poezia, care îl hrăneste, " sponsorizează " pe poet, iar poetul îsi recunoaste sfâsierea în ipostaze, de print al " canalelor subterane / si al pungilor de plastic " si " anonimul ce-si strigă-n pustiu libertatea ", pe de o parte, si de cel care poate, ca un Rimbaud, " deveni oricând Altul ", pe de altă parte. Impertinenta poemului rimează cu poemele Ipostazele lui Drosingher si Fals tratat despre sponsorizarea poeziei. Dacă anterior reactia eului poetic era de supunere la ardere si, în călătoria în lume, de o subiectivă desfăsurare, sfârsind într-un tipăt de acuzare, aici constiinta capătă determinatiile sfâsierii si ale pustietătii lumii " Doamnă cum fără să stii / mă faci milogul mortilor de pe bancnote ", iar călătoria - o pelerinare, să-i zicem, cu călăuză : " pare-se că între chipul / rămas dincolo de ziduri / si cel pipăind întunericul lucrurilor / cineva se vrea călăuză " (Balada celor sapte usi). Acelei nedefinite anima " din partea stângă " a lui Ulyse, din prima călătorie, îi corespunde o proiectie a femininului, determinat în nedeterminarea sa, " De-o vesnicie timpul te rescrie / si nimic nu te poate cuprinde-prinde. Nedefinita, finita, infinita ", " mireasă asteptând mirii învesmântati / în bocet sfânt " din poemul Fată rătăcind prin pădurea de salcâmi. Anterioarelor arderi le răspund determinatiile transparentei sinelui, " fantasme bântuind / prin sinele său / împădurit cu iluzii ", altfel zis : cine pe cine priveste ? din Priviri paralele. Eul liric ia acum chipul unui Icar meditativ în ascensiunea prăbusitoare. Lirismul acestei sfâsieri atinge o puritate amintind de Nichita Stănescu : " Stăm lipiti de sine / ca de-un spine / tu rănit si eu rănit / sub scutul de trandafir / si de-atâta însingurare / mările-s însângerate / bătrânule Dedal " (Meditatiile lui Icar). Iar călătoria se eliberează de cojile cotidiene, devine în cuvintele poetului " starea de reptilă ", si se deschide, partial, spre viziuni si lirism constitutiv. Nu întâmplător călătoria se luminează ca " starea de reptilă ", implicând tâlcul eternitătii. Se stie de la Ghilgames că sarpele i-a furat omului planta nemuririi : "un sarpe, adulmecând mireasma buruienii / pe ascuns, apucă buruiana / si pe dată-si aruncă solzii cei vechi " (Epopeia lui Ghilgames, Ed. Mondero, Buc., 1998, p 145). În această parte prealirică si dulcebaladescă, Ion Pascal Vlad execută revelatorii identităti : sarpe-cuvânt-peregrin : " sarpele ce-aduce / verdele-n cuvinte " (Balada celui născut la răscruce), " Tu l-ai cunoscut pe-acel / peregrin pe mări de sulf / ce purta pe crestet soare / scăpărat dintre cuvinte " (Balada nocturnă). La capăt, peregrinarea, cu încă o treaptă asumată, se dezvăluie ascensională : " firea de mii de tepi împunsă / se coace urcând prin gândul înrosit " (Baladă finală II).
Al patrulea volum, Omul scorbură (Ed. MJM, 2006, Craiova), adaugă modelului genetic noi elemente, prin cele două părti ale sale : Risipiri în retină si Viermele din bronz. Prin ardere si sfâsiere, prin a devini Altul si a fi prins sub presiunile " metamorfozării " cuvântului, eul liric solicită onticitatea acestuia. Ion Pascal Vlad scrie " Să fim bine întelesi, / zidul acesta este chiar un zid / de care poti să-ti spargi aura nimicniciei fără / regrete // paharul acesta / - din care printr-o libatie stângace / s-a vărsat vinul anilor risipiti - / este chiar un pahar gol : / cine-l va umple la loc ? " (Retorica lucrurilor). Este usor de văzut căderea în paradoxul ontologizări abstracte. " Să scrii cuvinte despre cuvinte / poemul care nu va fi terminat niciodată, / ce inventie imbecilă, abstractă si inutilă " (Fals tratat despre arta poetică). Dar această cădere în paradox situează eul într-un nou orizont de înfruntare cu primejdiosul cuvânt si luminează o stare de criză : prăbusirea în disperata inconsistentă si continua zbatere sub spectrul diverselor pericole. " De-o vesnicie, / acelasi animal bătătoreste zăpada / de jur împrejurul casei ", " prin depărtarea neagră / ochii lupului " (Despre o anumită filosofie) Solitudinea se determină si se agravează. " Atâta singurătate în lucruri, / în cuvinte, / în lehamitea lumii / si-n gura balaurului, / în ochii harpistei / si-n fosnetul cancerului / pe potecile virgine ale sângelui ! // Doamne, ce păsări sunt acestea / care cântă după gratii ? " (Doamne, ce păsări sunt acestea ?). Perceputa inconsistentă a eului se dimensionează, cuprinzând omul ca oricare ; se constientizează ca " omul scorbură " ce pare pândit si hăituit din toate părtile, numai de plinătate nu. Cu această povară si dramă a inconsistentei de sine, a acelui " Altul " si a lumii, sub un transcendent abia perceptibil, poetul căzut în solitudine, un Iacob fără înger (" Sub cupola circului, dresorii / fac prăstii din jugulare de tigru / în timp ce Iacob se biciuieste / în piata pustie si rece ", Biciuirea lui Iacob), optează, în călătoria din partea a doua, pentru un real istoric, uneori exact circumscris, vizibil si din adnotarea la poemul Viermele din bronz " Poem scris lângă statuia lui Mozart - Viena ". Zădărnicia si neantul pun stăpânire pe omul constient de inconsistenta sa. Anterior, poetul căuta " elementul coagulant " pentru " împreunarea întru căsnicia / universală ", acum pierdută-i clipa, se accentuează liric drama negăsirii verigii din marele lant al fiintei, cum s-a zis. " Fără-ncetare se înaltă zădărnicia / si pierdută-i clipa împăcării ; / jumătate de lume / fugăreste cealaltă jumătate / în timp ce moartea, gândindu-ne, / lustruieste teasta sărmanului Yorick " (Alergând pe coji de nucă). A fi gânditi de moarte " în chinul universal ", si om si lume ! Drama inconsistentei eului cu manifestările sale lirice rezonează în călătoria prin realul istoric, prin apele înrosite ale vietii, cu inconsistenta si precaritatea acestei realităti cu valorile sale cu tot, zise absolute. Chiar în bronzul, gândit de cei vechi mai tare decât moarte, stă ascuns si lucrează letal viermele. Aici lirismul se ridică, nu din baladescul efluvilor si arderilor proprii, ci din epicitatea si vedeniile " omului scorbură " prin lumea de-o zi, ce pare fără sfârsit. Acelei arderi de sine, ulysiene, îi răspunde acum, pe această treaptă a aventurii lirice a lui Ion Pascal Vlad o cădere în miscarea rea a negativului, " arunc pe umeri cămasa samariteanului si, / încrezător, / intru cu capul / în primul zid de apă al zilei. / Azi, mîine s.a.m.d. " (Suspans amânat).
Totusi, descrierea acestei aventuri lirice a lui Ion Pascal Vlad vorbeste despre refacerea omului si a lumii sale.