Valea Prafovei
de Mihai Rogobete

        Pentru prima dată calc Petroşani-ul nu doar pe urma mineriadelor, cât pe urmările lor. Una peste alta, fălcile înfierate printre ale căror răcnete, colţi şi gheare ceafa mi se încreţise pe gândul fricii ancestrale că trebuie măcar să mă apropii de "moarte intelectualilor" şi "noi muncim, nu gândim" au schiţat surâsul compătimitor, blând şi concis al prieteniei hulite, nedreptate a cărui cenuşiu de huilă face încă să-mi pălească orice simţire în minte. Deoarece sunt şi idei după care ne prăpădim fără să le luăm aminte, precum tot atâtea pe care odată lămurite le duşmănim. Petroşanii au fost şi rămas mai mult decât o idee; petrile, petroşeni, uricani şi, peste toate, vulcani. Prima consecinţă - cauza faptei colective se limpezeşte şi identifică în viitor nu-n trecut; secunda, poetul produce defectul. În temporalitatea inversată, Ion Pascal Vlad şi-a purtat anii de copilărie ai bătrâneţii prin vremurile utopiei născută pelvian din scorbura comunistă a trogloditismului primitiv. Pietros, relieful montan, cerul şi mai înalt, apele Jiului şi asfaltul cetăţii lunecaseră sub orizontul importanţei ideologice a producţiei extractive. Şi bezna galeriilor invada firmamentul deasupra a toate şi tot.. Cuvântul orbit nu se mai ţinea câtuşi de puţin de lucrul pe care-l numise; între cele maghiare, româneşti şi cele accentuate moldoveneşte intuiţia metaforică abia scăpăra în umbra aceluiaşi realism prăfuit şi încenuşit. Seci, ţepene şi reci, cuvintele devenite obiecte cădeau din simpozioane şi consfătuiri, din tribune pe scaune, scârţâiau, clămpăneau, ţăcăneau. Lumea reprezentată, realitatea se retrăsese, mineralizată, prin sucţiunea premergătoare regenerării, în scorbura genuină a celor care nu se exprimă. Pentru Ion Pascal Vlad, cuvintele sudate de flamura metaforei întrupau poetic indestructibilitatea solidarităţii, căci nimic nu-i în stare să desfacă ceea ce, gordian, ea este în stare să lege. Pentru Ion Pascal Vlad, cablurile ancorau subteranul de suprafaţă, soarele de cărbune, piatra de apă, trecutul de viitor. Căci, pentru el, nu doar două cuvinte sunt capabile să spună altceva decât fiecare, nu numai două gânduri, ci şi viaţa duplicitară impusă. La judecata metaforei, cauza sucombă-n efect, vina în inocenţă. Marea parte a întâmplărilor se petrec prin asemănare, nicidecum prin determinare.
....................................................................................
        Marii strategi ai textului colectiv tratează verbul bolnav al istoriei, nu pentru a o opri cu antidotul cauzal, ci cu intuiţie trans - paradigmică. Bolii incurabile de care suferă, din ramolisment ideologic, metafora, autorul volumului de poeme "Omul scorbură" îi găseşte leacul în paraforă - mai mult decât inspirată asociere a paradigmelor tras-verbale. Nu de unul singur "omul nou", (plăsmuit în şi pentru intransigenţă), este capabil să scoată din impas realitatea, ( ca lume reprezentată), ci o inacceptabilă nouă soluţie de organizare colectivă - mentalitatea intuită. Nu cuvântul nou al sugestiei prin metaforă, ci o nouă poetică, o paradigmă imaginată paraforic. Expansiunea asociativă, care, putând alătura paradigmele lumii cu cele ale realităţii, regenerează însăşi procesul realizării, al reprezentării. Brusc, între opacitatea paradigmelor materiei şi luciditatea imanentităţii auto-reflexive a paradigmelor conştiinţei apare puntea unui nesperat procesor, parafora scutcircuitului interparadigmic. Dacă sensul fără formă sugerat de asociaţia metaforică nu poate fi contestat, nici flama noimei paraforice a două paradigme sudate nu poate fi pusă la îndoială. Primo - dacă metafora vocabulară a smuls lumii poetul, parafora îl recuperează; secundo - spre deosebire de iluzoria cunoaştere asimtotică raţionalistă, intuibilă paraforic, lumea este nemijlocit reprezentabilă şi cognoscibilă.
        Permanentizând discursivitatea logică, inducţia şi deducţia conservă captivitatea paradigmică, din care numai metafora şi parafora pot elibera sensibilitatea mentală. Arta diferă de kytch prin transgresarea pe care o propun ori o contrapun. În continuitatea regenerării sensibilităţii constă finalitatea creaţiei, nu în frumuseţea zăgăzuită de o paradigmă sau alta.