Asimptotă la eternitate?!

       Pare impresionantă lista cu premiile obținute de Nicolae Uțică la diverse concursuri internaționale, colaborări cu asociații culturale din S.U.A, prezența sa în diferite dicționare cu personalități culturale de talie mondială.
       În cele ce urmează, vom încerca să facem câteva referiri la volumul său intitulat Poeme - Antologie de autor - apărut la Editura Focus , Petroșani, 2007, sponsorizat de Primăria și Consiliul Local Petroșani.
       Înainte de a încerca să descifrăm tainele poeziei lui Nicolae Uțică, se cuvine a menționa unele inadvertențe, care nu țin de natura poetului, ci mai degrabă de construcția editorială a cărții. Fiind o antologie de autor, credem noi, trebuia menționată selecția textelor, cu titlurile volumelor în care au apărut și așezarea lor într-un sumar.
       Trecând peste aceste mici scăpări, care la urma urmei n-au cum să influențeze calitatea artistică, îndrăznim să spunem că poemele din această antologie pot capta două tipuri de cititori. Într-un anume fel, partea însetată de adevăr a cititorilor este neliniștită. Despre ce este vorba? De fapt, ce vrea să îndrepte autorul din așezarea strâmbă a lumii? Ce îi stă pe suflet și nu poate să spună, din exilul... forțat... stări și amare ruguri?(Numărul de rug). Care este numele neliniștii, nemulțumirii și așteptării lui la sărbătoarea suferinței ? (Flash 10). Cealaltă parte a cititorilor însă stă și ascultă cum strădania poetului de a ocroti adevărul capătă treptat sunetul veritabil al poeziei ca o înfrigurare istovitoare a unei taine. (Flash 11).
       Scrie Nicolae Uțică o poezie clară? Așa ar fi trebuit. Așa ar fi cerut-o adevărul, pe care poetul încearcă să-l cucerească și să-l reclame. După părerea noastră, el pipăie, uneori, tocmai ceea ce e greu sau cu neputință de spus, doar adevăruri asemănătoare cu adâncimile rănilor despre care, fără a fi trecute cu vederea, mai degrabă se tace, fie și numai pentru faptul că ele aparțin strigătului, țipătului și nu cuvântului. Dar cum țipătul se situează întotdeauna la hotarele esteticului, autorul ține să rămână în domeniul comunicării prin cuvânt. În acest sens și-a pus la punct o mașinărie de temperat reacțiile și de transformare a țipătului clar și univoc într-o vorbire asemănătoare cu vorbirea în dodii. O astfel de poezie nu îngăduie accesul la sensul ultim, nu-l trădează pentru a fi capturat, se mulțumește să arate direcția spre el, dar, totodată, izbutește și performanța de a-l ascunde. (În scorburile ascunse/ tot mai rar/ arta - asimptotă la eternitate). Sperăm să nu fim înțeleși greșit. Spunem vorbire în dodii gândindu-ne la sensul rafinat, elevat al cuvântului. Nicolae Uțică nu se joacă cu vorbele. Altfel spus, nu din nevoia jocului amestecă el sau abate în direcții imprevizibile sensurile cuvintelor. Natură gravă, obsedat mai mult de chestiunea adevărului decât de frumusețe, autorul se folosește de cuvinte, în efortul de a nu spune tot până la capăt, ca unul care a intuit că adevărul este vulnerabil și, prin urmare, se cuvine a fi ocrotit. Care este culoarea adevărată a asimptotei sale? Dar obiectul așteptărilor sale, vis-a-vis de artă? Versurile acestei antologii le trece și le păstrează bine sub tăcere. Neputința retorică izbăvește poezia. Poate tocmai de aceea și cu atât mai viguros răzbate lirismul printre puținele fisuri dintre cuvinte - un lirism rece ca o dimineață senină la capătul unei nopți lungi. Brancardierii au curățat câmpul creației de leșurile cuvintelor nefolositoare retrăgându-se pentru odihnă. În locul lor, poetul - sculptor, prin ruinele timpului, dăltuiește chipul poeziei ca pe o entitate zeiească, căreia i se roagă pentru taina desăvârșirii. Pentru că numai ea/ poezia ( poate) trece/ de la un capăt la altul al lumii (Flash 38) ocolind miasmele suficienței.
       Așteptăm cu viu interes noile apariții editoriale ale veșnic neliniștitului și îndelung frământatului de cele ale lumii, Nicolae Uțică