Nodul moral, între ironie şi tristeţe

       Documentaristul şi istoricul Ioan Velica, prin intermediul volumului de schiţe umoristice, sugestiv intitulat, Paiaţa, vine cu o surpriză plăcută pentru cititorii săi. Apărută la Editura Info din Craiova, cartea este o culegere de schiţe independente ce fac, totuşi, o unitate datorită mediului, personajelor şi geografiei, aproape toate, parcă, fragmente dintr-o posibilă biografie a autorului.
       Scrise într-o manieră sprinţară, dezinvoltă, gramaticală şi agreabilă, textele acestui volum ne pun în faţă întâmplări şi evenimente din realitatea imediată. S-ar putea, ca un cititor avizat şi bun cunoscător al acestui gen de proze, să-şi pună întrebarea: nu cumva scriitura lui Ioan Velica face parte din categoria scrierilor minore? Cu certitudine că nu, spunem noi. Pentru că, nu e puţin lucru să scrii despre lucruri mărunte, aparent lipsite de importanţă şi, în genere, nu e puţin lucru să scrii bine despre întâmplările cele mai banale ale existenţei. Am zice chiar că, de multe ori, e mai uşor să ataci, ca prozator, o temă mare, care să conţină, la vedere, o gamă diversă de semnificaţii decât să-ţi încerci capacităţile asupra temelor zise minore, unde, semnificaţia trebuie îndelung căutată şi abil urmărită în şirul faptelor fără importanţă aparentă. Câtă mare literatură nu s-a scris despre omul fără aptitudini eroice şi fără o biografie spectaculoasă, omul comun, ocolit de evenimente. Cam astfel de personaje descoperim în schiţele domnului Velica
       Ceea ce pare curios la aceste schiţe este faptul că ele par a fi scrise mai mult pentru a fi povestite, relatate într-un registru scenic în faţa unui auditoriu, decât pentru a fi citite. Bun povestitor, foloseşte efortul economisit în imaginaţie pentru a contura ceva mai personal o anecdotică banalizată. Aceasta se datorează, poate, faptului că Ioan Velica a trăit zeci de ani pe scenă şi în preajma ei, în agitaţia spectacolelor de toate genurile. În sfera investigaţiilor sale se găsesc întâmplări şi evenimente din mediul rural (Contele, Puţină pâine, Floarea de bambus) urban (A plecat un tren din gară, Spovedania unei neveste de disponibilizat, etc...) gazon (A fost odată un căprar cu diagonală) din mediul studenţesc (Ce bine e să fi căminist, Laboratorul, Pseudo-cronica unui examen de admitere) din mediul politic, clerical (Când îşi vâră dracu` coada) din viaţa artiştilor (Paiaţa - n.b. Lăutarul). Cu alte cuvinte, spectrul întregii societăţi intră sub lupa moralizatoare a autorului.
       Se moare de râs, citind, ascultând aceste schiţe?! Noi am spune că nu. Comicul iasă în evidenţă mai mult din numele şi poreclele date personajelor decât din situaţiile în care sunt puse. Un om normal nu poate să râdă când Paiaţa moare pe scenă, nu poate să râdă de un orb, de un cerşetor, de un copil adormind flămând în aşteptarea tatălui care să-i aducă bucata de pâine. Nu poţi să râzi de fragilitatea morală a politicienilor, traficanţilor şi a altor scursori al societăţii. Cel mult poţi să schiţezi un zâmbet lipsit de condescendenţă. Un alt aspect comic al scriiturii rezidă în inversarea cauzelor prin efecte, a abstractului prin concret, a noţiunilor morale prin cele fizice, acea contaminare metonimică, cum bine punctează Dumitru Velea în prefaţa volumului.
       Nodul moral - pentru că există aşa ceva în aceste scrieri - se află între ironie şi tristeţe. El se întregeşte şi prin interpolarea de mici artificii, de lozinci morale declinate convingător, de altfel. Umorul are o tentă gri, pe alocuri, cu tendinţe spre negru.
       Ioan Velica nu este un sarcastic, nu şi-a propus să fie un justiţiar. El nu vrea să distrugă, prin cuvânt, eşafodajul unei societăţi bolnave. Atitudinea sa este mai degrabă una sentimentală, înţelegătoare, umană. Implicarea sa se află în conul de umbră a evenimentelor narate. Nu ne bagă, forţat, pe gât sfaturile sale. Cu dezinvoltură şi acurateţe lasă cititorului posibilitatea de a alege grâul de neghină. După părerea noastră, aceasta este una din calităţile scriiturii sale.

Ion Pascal VLAD