Inepuizabilul și, uneori, prea grăbitul scriitor, Ioan Dan Bălan vine în agora literară cu o nouă carte de poezie. Este vorba despre volumul de sonete și alte poeme, intitulat, Haruri , apărut la Editura, Măiastra - Târgu Jiu - 2008.
Temerar, până la donquijotism, gestul autorului de a ne pune pe masă genul acesta de poezie. Spun aceasta gândindu-mă la puterea de receptare, la răbdarea și dorința spre aplecare - înțelegere a poeziei, de cititorii zilelor noastre, atâți câți mai sunt! Oare câți dintre noi, în goana nebună după căpătuire materială și suficiență absurdă, în prăpăstiosul mod de a gândi pragmatic - și acolo unde nu trebuie - oare câți dintre noi așadar, mai avem puterea de a descoperi frumusețea iubirii, comuniunea naturii cu umanitatea, desăvârșirea artistică, citind un sonet bun!? Alte legi guvernează scriitura zilelor noastre. Vulgul nu mai caută sublimul, armonia, frumusețea. Trivialul, expresiile licențioase, obscenitatea, sexul dezbrăcat de haina divină, astea sunt la modă, astea se poartă acum de către unii scriitori în spațiul virtual și, uneori, chiar și în cel clasic. Departe de mine ideea pudibonderiei. Sunt un om al acestui timp viciat. Am si eu frustrările mele, viciile mele. Limbajul meu cotidian nu este, nicidecum, al unui sfânt. Dar, bunul simț îmi spune, că poezia are altă menire.
Tributar canoanelor, al rigorilor poeziei clasice, Ioan Dan Bălan, se pare că nu-și pune astfel de întrebări. El își urmează cu încredere steaua conștient de harul său; atârn de har și-acesta `nalt mă cheamă/ înconjurat de vrajă, ars în ramă chiar dacă Falși, îngerii cu ramuri de măslin/ mi-au pus pe frunte juguri, clandestin... (Clandestin, pag. 46) își urmează calea, care, Mi-e încântare și de armonie/ că muzica-n vibrații mă mai știe (Astre în vizită, pag. 19) își urmează drumul, aproape ritualic, cu nestrămutată credință în dragoste și iubire; Că drumul meu, menit, e-n cruntă retezare/ dacă-n Iubire, voi, nu-mi dați continuare... (Ritual, pag. 51).
Este ceva nou în sonetele danbălăniene? Nu și da, în același timp!
Nu, în privința prozodiei. Cu ce invenții mai poate veni un poet care îndrăznește să scrie sonete în mileniului trei? Istoria seculară a sonetului a pus, cu parcimonie, titanii pe socluri. După unii cercetători, părintele sonetului ar fi Iacoppo da Lentini, alții au dat cinstea acestei întâietăți la Guittone d`Arezzo, Dante Alighieri sau Francesco Petrarca. Nu am eu calitatea și dorința preciziei istoriografice. Am însă certitudinea, că după Dante, Petrarca, Michelangelo, Shakespeare, Giordano Bruno - ca să pomenesc doar pe câțiva dintre marii sonetiști - este greu, dacă nu imposibil, să mai inventezi ceva referitor la prozodia sonetului.
Altfel spus, Dan Bălan nu-și propune să răstoarne tabla de valori. Onest, își recunoaște limitele, vârfurile pe care le poate atinge. În ruga-i celestă i se relevă faptul că se află în preajma marilor purificați ai Timpului; Sunt derbedeu fugar cu ziua-n munte/ pentru o rimă lupt încrâncenat/ am tot curajul să sărut pe frunte/ Omul de Piatră-n timp purificat...Fac, la izvoare, ca-n deșert pe dune/ vagi galerii de sânge sclipitor/ și boabe de rubin în vers să-mi sune/ ca-n orga gheții note când strecor.../ Spre vârf e nefiresc să-naintez - dar bat în treceri Timpul și...visez! (Plin de rugă, pag. 11).
Pe lângă temele clasice (iubirea, dragostea, credința, frumusețea și puritatea naturii) întâlnite în sonetele înaintașilor, Ioan Dan Bălan se apleacă, deseori, cu trudă, suferință artistică și umană, asupra unor aspecte ale societății moderne. Este de subliniat faptul cum reușește să toarne în matrița îngustă a sonetului teme care nu țin de sorgintea acestuia. Poate aici se află noutatea, autenticitatea sonetelor sale. O altă latură caracteristică a sonetelor din această carte este loialitatea, uneori dusă până la extrem, față de spațiul care l-a adoptat. Sufocat de mizeria citadină, de scârba față de alcătuirea strâmbă a lumii, Dan Bălan își pune starea poetică în rucsac și pe poteci doar de el știute, se îndreaptă către muntele Kogaion. În preajma Omului de Piatră, în rugă și regăsire de sine, alcătuiește arabescuri din fir de platină, aur și argint. Acestea, precum o rază laser, străbat smogul, ajung la sufletul iubitorului de poezie, încântându-l, fie și numai pentru câteva clipe. De altfel, Muntele Kogaion și Omul de Piatră se regăsesc, ca leitmotive, în aproape toate scrierile lui Dan Bălan
O notă aparte, puțin discordantă, o dă sonetul de la pagina 99; Mi-e scârbă de lume! Discreta similitudine cu celebrul sonet numărul 66 al lui Shakespeare nu-i estompează autenticitatea. În acest sonet, Dan Bălan nu mai ajunge pe Muntele său. Este surprins în mocirla unui sistem lumesc, potrivit căruia societatea pare a umbla cu fundul în sus. Constatarea plină de amărăciune a unei atare pervertiri, urmată de sila, scârba aferentă, îl împinge pe poet spre ideea morții ca unică soluție. Cuvântul moarte nu este rostit, dar cum am putea înțelege oare versurile acestea? Mi-e scârbă câteodată de lume...Mi-e scârbă pe rând, mi-e scârbă-mpreună/ știu, fals trăind, lumea m-a omorât/ știți? Carnea când mi-o veți lua de mână/ spre sub pământ, o să-njur urât/ Geaba-am crezut pe linie-n inimă/ în cuget, în suflet, ca patriot/ mi-e scârbă de lume fiind ultima/ haltă găsită spre marele Tot...
Să fie oare lumea poetului descrisă în acest sonet, cu adevărat, o lume întoarsă pe dos? Nu cumva este o lume cunoscută, lumea pur și simplu, așa cum e? În aceste condiții, să fie oare moarte omului reflexiv singura soluție la repugnata împrejmuire? Shakespeare, în sonetul 66 ne lasă să înțelegem că iubirea ar fi capabilă să alunge dorința auto-dizolvantă și închide sonetul, retoric - interogativ: "Scârbit de tot, m-aș stinge fără glas,/ dar dragostea, murind, cui să o las?" (Traducere, Gheorghe Tomozei). Optimismul lui Dan Bălan, în acest sonet, este sufocat de nemernicia lumii. Soarele său este ascuns în norii grei ai neputinței de a se izbăvi prin iubire! Închide sonetul într-o notă absolut dureroasă, tragică; Mi-e scârbă, mi-e frate pustiul și-s gri/ Cer și pământ și-un verb: a Iubi!
Faptul că nemernicia subminează din răsputeri bunul simț ține de esența suficienței. Încununarea excelenței este o izbândă simbolică, după numeroasele capcane evitate ale binelui în încleștarea inegală cu răul; nu seamănă, bunăoară, cu celebrul salariu de merit, cu care netrebnicia, în feluritele-i personificări, se împopoțonează cu neobrăzare? Dragostea care îl cheamă pe poet să supraviețuiască nu e necesar să aibă ca obiect întunecate ori luminoase chipuri de domnițe, nici tineri mlădioși la minte și la trup, ci chiar cultura, ca spațiu de manifestare triumfătoare a inteligenței cultivate.
Implicare poetului în straturile adânci ale sonetului este maximă. Prin îmbinarea strălucită a elementului plastic și muzical cu cel de fond, Ioan Dan Bălan construiește nu o casă dichisită în care nu locuiește nimeni (vezi înșirând cuvinte goale...) ci un edificiu populat cu stări poetice autentice, dragoste, durere, suferință, iubire, întrebări, răspunsuri. Ca o lumină dumnezeiască, de la un capăt la altul al volumului Haruri, descoperim nu cenușa arderilor, ci arderea însăși.
Parte a doua a volumului, respectiv Duh Vinovat - Jocuri de cuget, prin cele 13 piese reunite sub titlul Voi scrie! este o excelentă artă poetică, un crez artistic cum numai la marii poeți se întâlnește! Scrise într-un ritm trepidant, năucitor, parcă dintr-o singură răsuflare, sunt ca o puternică viitură de ape învolburate! Lipsa intenționată a punctuației scoate și mai acut în evidență forța acestei cascade de cutremurătoare versuri. Sunt scrise într-un mod care te duce cu gândul că lumea s-ar putea termina cu mult înainte de a se termina!! Un comentariu pe marginea acestor versuri nu ar face altceva, decât să păteze frumusețea lor celestă.
Prin Haruri, Ioan Dan Bălan se redescoperă pe sine. Îi redescoperă, în același timp, pe cei ce mai cred în miracolul, mirajul și puterea de izbăvire sufletească a poeziei. Am ciudata impresie că Dan Bălan scrie în fiecare zi câte un sonet. Îl scrie ca pe o rugăciune în fața propriei existențe, în fața Demiurgului care i-a dat un drum, i l-a impus, clarificat, fără rezerve. Nu este oare rugăciunea momentul de maximă trăire a unui individ?
Ion Pascal VLAD