RECIDIVIŞTII MICULUI ORAŞ
Staţi liniştiţi, nu este o cronică de film horror, nu este vorba despre violatori sau criminali în serie. Asemenea ştiri le găsiţi…ştiţi dumneavoastră unde. Noi vrem să vă spunem câteva cuvinte despre trei “frumoşi nebunatici” care umblă slobozi prin lume. Slobozi şi cu mintea plecată (adesea) în căutarea sublimului, a nestematelor, ascunse în subsolurile insalubre ale societăţii de consum. Este vorba despre Sorin Oprea, Nicolae Nicoară şi Constantin Cîmpeanu. Ceea ce fac ei este menit a ne pune întrebări, despre relaţia noastră cu timpul, despre relaţia noastră cu noi înşine şi cu lumea.
De la “Timp interior” la “Criza de timp”
“Într-o lume în care cuvântul criză a devenit un hit mondial, avem dreptul să ne întrebăm dacă nu cumva ne aflăm în faţa unei realităţi fabricate”. Este prima frază din caietul expoziţiei de ceasuri neobişnuite,o recidivă a artiştilor Sorin Oprea şi Nicolae Nicoară, găzduită de Casa de Cultură a Studenţilor Petroşani şi intitulată sugestiv - în ton cu ce se întâmplă la ora actuală pe mapamond - Criza de timp.
La o primă privire se pare că autorii vor să ne sugereze, subtil, că nu putem face abstracţie de timp, că suntem elemente, intrinseci, ale acestui nedefinit. Ne sugerează, că neputând exista în afara timpului, putem şi ar fi recomandabil să trăim în simbioză, în armonie cu acest “tiran”. Cred că asta ar vrea să semnifice intercalarea colajelor foto, reprezentând o trupă de balet în diferite ipostaze scenice.
Scoase din contextul expoziţiei, se pare că exponatele, în sine, nu au valenţe artistice. Aura artistică este dată de denumirea lucrării. Prin acest inspirat procedeu, cele 47 de exponate (dacă am numărat bine) devin tot atâtea viziuni.
Unul din exponatele cele mai captivante este “Timpul pierdut”. L-aş fi numit, mai de grabă, Timpul prăbuşit. O viziune tulburătoare, apocaliptică. Cifrele (orele) cadranului sunt prăbuşite în dezordine, unele peste altele. Acele orologiului nu mai indică nimic. Timpul pare mort. Iar dincolo de timp nu mai există nimic. Nici măcar haos. Zguduitoare viziune !! Doar cineva cu mult har şi maturitate artistică poate elabora asemenea viziuni, cu mijloace de exprimare atât de puţine.
“Cheia timpului“ este la fel de interesant. Doisprezece butuci de Yală fixaţi pe un suport de placaj indică orele. Două chei de broască sunt limbile orologiului. Cum cele două chei nu pot fi folosite la Yale iar broasca lipseşte, ne sugerează că, cel puţin deocamdată, acest “tiran” nu poate fi desferecat, nu poate fi închis. Implacabila, inexorabila curgere nu poate fi întreruptă. Chiar aşa, oare unde se duce timpul? Poate ne vor spune cei doi artişti la expoziţia viitoare!
Mai menţionăm “Ora scadenţei” acea lungă notă de plată care, atunci când va veni “Ultima oră” va trebui să ne achităm datoriile. “Ceasul din copac” sugerând parcă vârstele omenirii, etapele istorice ale devenirii umane.
O concluzie ce s-ar putea desprinde după consumarea acestei expoziţii, care, în opinia noastră, şi-a propus “să se războiască” constructiv cu anumite convenţii de receptare şi de reprezentare a timpului, este că artiştii, Oprea şi Nicoară au realizat – prin hibridizare – un liant inedit, între meşteşug, artă şi filozofie.
Desigur, un asemenea demers, atipic în sensul intervenţiei asupra timpului, este neliniştitor şi tulburător, deşi e incomplet ca gest artistic pentru că, după două săptămâni, sala va reveni la ceea ce a fost, iar efortul considerabil de “a concepe şi construi un timp în timp” nu va lăsa în urma lui decât nişte impresii. Noi am spune că nu e puţin lucru! E foarte posibil ca efectul acesta de “fata morgana” – ca destinaţie finală – să fi fost urmărit intenţionat de cei doi artişti.
După “Timp interior” şi “Criza de timp” – expoziţii realizate de Sorin Oprea şi Nicolae Nicoară – se pare că acest gen de exprimare artistică tinde să devină tradiţie. Aşteptăm cu viu interes provocările celor doi “nebunatici frumoşi”.
P.S. În afară de dispozitivul propriu zis, exponatele sunt confecţionate din materiale refolosibile, de la lemn şi metal până la praful de pe toba de eşapament. Încă o precizare: toate sunt funcţionale şi pot fi achiziţionate.
Un alt “nebun frumos” al oraşului Petroşani, Constantin Cîmpeanu - după ce a fost cuminte un an de zile şi şi-a văzut de treabă - a recidivat recent cu o nouă faptă…artistică. Joi, 19 martie 2009, la cafeneaua “Ştef”a avut loc vernisajul expoziţiei de pictură pe calculator a acestui veşnic căutător de sublim şi adevăr care este poetul, sculptorul, pictorul, şi nu mai ştiu ce calităţi ascunse o mai fi având acest moldovean, Constantin şi Niculai şi Cîmpeanu.
Expoziţia, compusă din lucrări noi, ne dezvăluie, pe de-o parte, maturitatea unui artist, consecvent cu propria vocaţie, iar, pe de altă parte, disponibilitatea şi flexibilitatea viziunii, a atitudinii sale pe traseul unei evoluţii artistice. Imaginile sale glisează dinspre alcătuirile formale bazate pe elemente cu sugestii arhitecturale, înspre o surprinzătoare libertate a gestului Artistul exersează în cheie suprarealistă (jungendstil) dând impresia unei austerităţi a exprimării. Acest fapt este înşelător. C. Cîmpeanu, în lucririle sale, duce stilizarea pe o scală atât de înaltă, încât pe planşă se văd doar esenţele încărcate de mister. Linia devine autonomă, devine ea însăşi entitate expresivă, a unei rezonanţe interioare.
Această expoziţie, spre deosebire de precedenta de acum un an şi ceva, aduce ca noutate un anume grad de geometrizare a spaţiului pictural. Semnele se supun parcă unor reguli matematice ascunse, asemeni lumii viului. Traiectoriile acelor micro-entităţi bizare devine scriere misterioasă, cod tainic al unei înţelepciuni posibile. Vietatea-semn devine abstracţiune, element al unui joc elevat al intuiţiei şi raţiunii, reveriei şi lucidităţii, sensibilităţii şi geometriei. Dicteului (procedeului) suprarealist i se substituie treptat aspiraţia spre o anume ordine.
Una peste alta o expoziţie de calitate. Păcat că nu a beneficiat de un spaţiu adecvat şi de o mediatizare pe măsura calităţii. Dacă artistul Constantin Cîmpeanu, cu pensia lui de mizerie, nu se lamentează de efectele crizei, în schimb, cei care pozează în iubitori de artă şi cultură au intrat în “criza de timp”, în criza timpului urât şi au rămas ţintuiţi în apartamentele lor de beton, butonând telecomenzile.
P.S. Numărul mic de exponate poate duce vizitatorul în eroare. În calculatorul său, Cîmpeanu are peste trei sute de lucrări. Sperăm să nu le fi dat delete.