Linda Bastide trezeşte burguri adormite

 

  Puţin lucru e vorba, neîndestulător spaţiul în aceste crude ceţuri ale suficienţei. Prea sfâşiată pădurea omenească şi tot mai încet se aude glasul ancestral, prin zbuciumatele rupturi ale prăbuşirii logosului. Umblăm bezmetici prin stufărişuri secate de seve, căutând modelul în care groaza nu zvâcneşte, modelul în care lumina să găsească încă lumină, azi mai mult ca în prima zi intrată în noapte.

  Un astfel de model a trecut prin Valea Jiului. De la Petrila la Petroşani, de la Lupeni până la Târgu-Jiu, pentru a se întoarce pe Jiuri în sus, până la Mureş în cetatea Devei. Este vorba de modelul, Linda Bastide, poetă narbonneză şi pariziană, membră a Societăţii Poeţilor Francezi şi al PEN Club Internaţional, directoarea Editurii “Poetas a vos plumes", editură la care au apărut, până în prezent, cinci poeţi români, editaţi bilingv. (Gheorghe Grigurcu, Lucian Alexiu, Paulina Popa, Eugen Evu, Ioan Dan Bălan). Timp de peste o săptămână, aşezămintele de cultură, din Valea Jiului şi Municipiul Deva (cluburi, biblioteci, librării) au fost gazdele distinsei scriitoare şi editoare, care, secundată de poeta şi traducătoarea Elisabeta Bogăţan, a prezentat în faţa unui public numeros câteva din cărţile domniei sale.

  Din păcate, la noi au ajuns doar două dintre ele: “Omul gol" şi "Narbonne sau Grădinile lui Anton".

  "Omul gol" este un imn închinat iubirii, cu toate avatarurile sale. O glorioasă suferinţă palpită prin seva caldă a acestei scriituri. Dacă în alte registre poetice, când soarele devine doar pretext, barca salvării se împotmoleşte-n nisip, la poeta franceză se întrevăd mereu semnele limanului – o dâră pe mare sau pe cer, un fel de călăuză nevăzută îndrumând eul liric prin labirintul sfâşierilor, al iubirilor devoratoare, al arderilor şi al singurătăţilor. Tăcerea nu se înfăşoară în linţoliu, buzele se deschid, pentru a ne spune ce înţelegere vrea să facă poeta(ul) cu destinul, pentru a răscumpăra bucuria celuilalt cu propria osândă.

  Dacă, de pildă, în Furie, eul liric şi celălalt sunt “neîndemânatici în sânge, / pe cărări din turnuri, / epuizaţi şi prinzonieri / cu temerea întreagă, / porţile noastre-şi pierdură către / ziuă cheile toate" în Diez verde se prefigurează eliberarea din captivitatea unui timp neprielnic, din starea de dependenţă a realului, alunecând ca o barcă în adâncurile tainice ale cuvântului. Acestea ne duc cu gândul că, între iubirea voită şi iubirea descoperită, se naşte un hiatus premergător solitudinii, ne duce cu gândul la o percepută inconsistenţă a eului care se dimensionează, cuprinzând “omul ca oricare",omul gol, "ce pare pândit şi hăituit din toate părţile numai de plinătate nu".

“Cu această povară şi dramă a inconsistenţei sinelui, a acelui Altul şi a lumii, sub un transcedent abia perceptibil, eul liric căzut în solitudine pare un Iacob fără înger". (Dumitru Velea)

  Pentru cei care nu au avut fericirea să pipăie cu mâinile, să vadă cu ochiul minţii “ Narbonne sau Grădinile lui Anton" - şi pentru a-şi forma o idee despre această minunată carte, redăm  cuvintele Lindei Bastide, privitor la aceste preumblări prin oraşul natal: “Nu este un drum uşor…şi dacă cuvintele acestei culegeri intră în culisele liniştii, îmbrăcate în inocenţă, închizând şi restituind, în acelaşi timp, frumuseţea proprie fragmentelor din oraşul nostru natal, cu toată tandreţea brută care îi seamănă şi pe care eu am încercat să o scriu, poate chiar voi fi reuşit să spun perenitatea momentelor fragile şi grave, care ne fac ceea ce suntem".

“Poezia este magie".

“Poemele poartă în ele propriul destin".

“Solitudine şi schimb, iată sensul acestei culegeri: chiar semnificaţia de sacrificii secrete, o asceză empirică în inima tenebrelor primordiale ale memoriei".

  Ce poţi să spui mai mult şi mai concis despre această minunată carte ?!

  În nimicnicia noastră, ne întrebăm, retoric, ce scriitor local ar putea

să scrie, tot  aşa de frumos, despre oraşul natal ?

  Prin cărţile sale, prin acţiunile întreprise în Valea Jiului, în judeţul Hunedoara, prin editarea poeţilor români, Linda Bastide devine o craincă a dimineţii trezind mănăstiri şi spitale (literare), trezind burguri prea de demult, sau prea devreme adorminte.

 

 

Ion Pascal Vlad