Unele guri (nespalate) spun ca la 50 de ani esti, deja, un mosneag. De la 60 de ani în sus, devii un nesimtit care nu stie sa se retraga la timp si un surd care nu aude ca i-a sunat ceasul.
Cam în felul acesta judeca unii dintre cei cu tineretea vesnica în buzunarul de la piept despre lumea pensionarilor. Sau mai bine zis, despre lumea celor expulzati din arena sociala.
În pofida acestui mod de gândire, acesti oameni, se straduiesc sa supravietuiasca si sa ramâna normali. Cu toate ca societatea, nu le ofera, practic, nici o sansa. Iar daca au ghinionul de a fi singuri, fara urmasi sau alti apropiati carora sa le pese de ei, e un miracol ca, unii, nu se damblagesc de tot.
Dupa ce ai strabatut localitatea Lonea si ai ajuns la capatul de linie, unde opresc microbuzele ce vin de la Petrosani, poti, în ritm de manele si antren diabolic, sa bei o bere la localul lui... Bocanu.
De aici, drumul te duce mai departe, catre est, înspre Cimpa.
Pe acest drum, la mai putin de patru sute de metri, pe strada Burdesti, la numarul 38, se afla gospodaria lui Petric Victor si Silvia. În spatele gradinii, împrejmuita cu gard din fier forjat, se vede o casa relativ modesta, bine întretinuta. Daca privesti din strada, ai impresia ca schelaria metalica a noului put cu schip de la mina Lonea a crescut direct din acoperisul casei cu numarul 38.
Initial, vroiam sa scriem un documentar despre localurile de alimentatie publica (foste si existente), din estul Vaii Jiului. În acest scop, ne-am oprit în dreptul unei case, unde, pe o firma roasa de vreme, scria: Barul Voievodul.
În timp ce fotografiam firma nenumitului voievod, din curtea vecina, iese o batrânica. Sta câteva clipe si ne priveste. O privesc si eu, mai mult cu coada ochiului. Maruntica, cu spatele încovoiat, capul înfasurat într-un batic negru. În primul moment, în privirea ei nu am putut deslusi decât o nevinovata curiozitate. Se îndreapta catre mine. Pe mâna în care tine un bat, se vad urmele unor malformatii. Ne întreaba pe cine cautam. În pofida trupului ei maruntel, glasu-i era ferm, hotarât, fara ezitare. Îi explic cum sta treaba si de ce suntem prin zona. În câteva secunde primesc informatii, mai mult decât aveam nevoie. Si, asa, din vorba-n vorba, am cunoscut-o pe nana Silvia Petric.
În timp ce sporovoiam la poarta, un zdrahon de om, traverseaza gradina. Ajuns lânga noi, îi dau binete si ma recomand.
Sa traiesti mai pamântene. Io-s Victor, Petric Victor si muierusca asta îi nevasta-mea, îmi spune zdrahonul!
Iata-ma în fata a doi oameni în vârsta, despre existenta carora nu stiam absolut nimic înainte cu mai putin de o ora.
Nana Silvia are 73 de ani. A lucrat aproape 39 de ani la mina Lonea, la sectorul X (lamparie, ventilatoare, centrala telefonica). Acum, este pensionara cu vechime neîntrerupta.
Nea Victor, are 69 de ani. Aproape 38 de ani a lucrat ca sofer pe masini de mare tonaj
S-au nascut amândoi în satul Galda din judetul Alba-Iulia. Au venit în Vale pentru a lucra si a-si face un rost. Sau pentru a-si împlini destinul.
La început am vrut sa lucru la mina, si chiar am lucrat ceva vreme, la mina Petrila, ne spune Victor. Problema o fost ca, mare cum eram, nu m-am putut obisnui cu locul strâmt din subteran. Parca nu ma puteam misca în voie, nu aveam aer destul. Nu chiar oricine se poate acomoda cu munca în mina. Io, cel putin, n-am putut. Asa ca m-am facut sofer.
Peste 37 de ani am lucrat ca sofer. Ani de zile am lucrat pe un trailer. Stii ce-i ala? Am umblat pe multe santiere. Am fost si prin satul tau, daca esti de pe unde zici ca esti. Duceam de colo, colo, fel de fel de utilaje grele. Asta mi-o placut, asta am facut. Numai ca, vezi tu, asta s-o lasat si cu nacaz. Mi-o afectat urechile. Nu prea mai aud bine. Io zâc ca-i din cauza zgomotului de la motor. Apai, Dumnezeu stie daca-i asa sau altfel.
Lasa nea Victor, nu fi suparat, încerc eu sa-l încurajez. Altii au auzit doar zumzete, nu zgomote de motoare grele si tot se dau surzi când e vorba de ceva anume.
Dar nu sunt suparat, pamânteanule. E crucea mea si singur mi-o duc. Dar daca te gândesti la cine ma gândesc si io, sa stii ca ai dreptate. Astia aud numa fosnetul banilor si a hotiilor si a afacerilor, mire-se lumea de ei.
Taci omule din gura, nu mai vorbi prostii, îl domoleste Silvia.
Privesc înspre ea. Ma obsedeaza mâinile ei. M-a ghicit si ma ia în primire.
Te uiti la mâinile mele si ti-e rusine sa ma întrebi ce am. Nu-i asa? M-a pricopsit Dumnezeu din tinerete cu un reumatism deformant. Acum îsi face tot mai mult de cap si nu mai am ce sa-i fac. Din cauza asta nu avem nici copii. Tare mult am vrut sa avem un baiat. Sa avem si noi cu-i lasa ce am facut în viata asta. Sa aiba cine-i duce numele omului meu mai departe. Norocul nostru a fost ca ne-am iubit si am tinut mult unul la altul si asta ne-o fost de folos la amândoi. Ne-am fi multumit si cu o fata. Dar ce sa facem?! Vezi dumneata, nici bucuria multa nu-i buna. Pentru ca, atunci când vine nacazul peste tine, gasesti mai greu drumul. Si mai e o treaba aici. Nu la tot omul îi da Dumnezeu ceea ce îi cere. Si când ma gândesc la atâtea muieri care îsi leapada copiii cine stie pe unde si nu mai au habar de ei!
Ma uit la Victor. Are ochii înlacrimati!
În conditii normale, poate, nu as fi scris nimic despre acesti oameni. Existenta lor, este la fel ca a altor sute de mii, milioane de români ajunsi la senectute. Însa, Silvia si Victor, nu se plâng de lipsuri materiale (desi nu le sunt straine nici lor). Durerea si suferinta lor sunt de alta natura. Pornesc din interior si se revarsa în haosul primitor, care nu-i poate ajuta cu nimic. Si asa vor pieri.
Îmi iau, pâna la urma, ramas bun de la ei. Cu mâna pe clanta usii, îi mai privesc cîteva clipe. Îi privesc cu duiosie si întelegere. Doi oameni, un destin comun. Doua vieti împletite pe respect si dragoste. Vicisitudinile timpului n-au reusit sa le destrame, sa le desparta.
Strabatând gradina familiei Petric, ma gândeam ca multi dintre noi, ne cautam parintii, bunicii, din ce în ce mai rar. Asta ma face sa cred ca nici noi, cei care procedam asa, nu suntem departe de cei pomeniti în preambulul acestui material. Si pentru asta nu putem cere nimanui sa ne ierte.
Din nefericire, ne respectam si pretuim batrânii doar atunci când nu-i mai avem. Când e prea târziu. Prea târziu pentru a regreta greselile.
Acest material a fost scris cu ceva vreme în urma. Am revenit la familia Petric zilele trecute (duminica 12 februarie). Între timp lucrurile s-au precipitat. Silvia alunecând pe treptele de la intrare în casa si-a fracturat piciorul. Victor, ca sa nu se lase mai prejos, a alunecat si el lovindu-se rau la coloana. Acum, sufera amândoi în tacere. În mândria lor de moti adevarati nu cer ajutorul nimanui.
O sa ne descurcam noi cumva mai, pamântene, îmi spune el. Mergi sanatos si ai grija la drum ca-i lunecus.
Ma urc în masina. Cu cheia de contact în mâna, zabovesc câteva minute înainte de a porni motorul.
Nu va spun la ce ma gândeam.