La Petrosani este miezul noptii. Eu încerc sa scriu un reportaj despre doi batrâni si niste copii handicapati. Si ma apuca dorul de mama mea. Si de copiii mei plecati prin strainataturi. Si ma întristez. Si-mi vine sa plâng pentru pacatele acestei lumi de pomina. Si ma resemnez. Si tac. Pâna la urma las naibii reportajul ca tot deageaba... Si încep sa-i scriu fiicei mele Codruta, aflata într-o capitala din buricul Europei democratice. Ca asa-i pe lumea asta, te apuca dorurile, nostalgiile si alte alea tot la ore nepotrivite. Ca daca nu am fi atât de, puncte, puncte (ma refer la mine, la persoana care este, ca pe altii nu sunt eu ala care sa-i judece si poate ca e mai bine asa) ne-ar apuca aceste nabadai la ore potrivite, cum ar fi la masa de prânz, ca si asa halim prea mult de o sa devenim cu totii (mai putin înscaunatii nostri, care se sacrifica, ceas de ceas, pentru ca noi, cei multi, sa o ducem cât mai bine, nu-i asa?), o sa devenim toti românii (era sa scriu rromanii) niste burghezi burtosi si ghiftuiti (ceea ce ar da rau la imagine), cu aere de democrati balcanici de n-o sa ne mai ajunga nimeni la nas nici cu prajina de saritura în înaltime. Ca a ne da mari în gara mica ne pricepem, pâna când, alti democrati, mai vestici, (nu mai vestezi) vin si ne sufla în ceafa de ne facem fulgi de papadie si tacem dracului din gura cu matusile noastre cu tot. Si asta pentru ca suntem mult prea uniti în (ne)cuget si (ne)simtiri. Ca daca exista, pe undeva, ceva, bine închegat si rânduit, facem noi, cumva, ceva, gasim noi o solutie, pentru a face praf ceea ce au facut altii. Bunaoara, ma gândesc cu deplina satisfactie, multumire si mândrie patriotica la grizonatul Frunda-baci care, din fotoliul moale de parlamentar european, declara nonsalant, ca el nu vorbeste lumii despre poporul român care l-a trimis acolo, ci despre alt popor ce nu l-a trimis nicaieri si noi, poporul, nu-i asa, l-am iertat. Ca de aia ni s-a dus vestea peste mari si tari, pâna la arabii si musulmanii din Tailanda, ca suntem un popor bun.
Nu i-am ajutat noi, oare, pe amarâtii de americani în meciul cu talibanii si-n alte meciuri de fotbal american? Drept pentru care, ei, prietenii, colaboratorii nostri, ne-au auzit chemarea si speranta si s-au facut încoace, fuguta, fuguta, cu jucariile si soferii lor cu tot. Si or sa plece când vor ei. Buni cum suntem, nu i-am chemat doar pentru un picnic în Câmpia Baraganului. Nici nu putem fi atât de nesimtiti sa le spunem: Baieti, ati mâncat, ati baut, acum duceti-va acasa ca va asteapta nevestele. Noroc ca adeptii lui Allah sunt niste creaturi pasnice si împaciuitoare. Plini de umor cum sunt, nu ne vor trimite vreun porumbel voiajor, care, orbit de stralucirea minunatului si micului nostru Paris, sa se prabuseasca, dintr-o eroare pasareasca, peste Palatul Parlamentului.
În încheiere as vrea sa-ti mai spun ceva important. Foarte important. Legat tot de o veste care umbla sloboda prin lumea asta mica si amarâta
S-a spus si înca se mai spune, pe ici pe colo, ca minerii sunt niste oameni duri, niste brute fara inima. Ca beau mult trascau, ca îsi bat muierile de trei ori pe zi, ca au o placere deosebita de a ciomagi 'telectualii miopi.
Este totalmente fals, domnule. Pai daca ar fi asa, crezi matale ca Valea Jiului ar avea atâtia câini în custodie? Sute de câini, de toate marimile, culorile politice si orientarile sexuale, au venit pe Jiu în sus, pe Jiu în jos, cu autostopul, pe jos, dinspre centrul judetului, dinspre judetele învecinate, au venit care cum au putut, atrasi de bunatatea oamenilor de aici, atrasi de mirajul bunastarii si al belsugului ce domneste peste Vale.
Nu domnule, sa nu mai crezi ce se spune despre mineri. Ei sunt oameni iubitori de semeni si de câinii altora. Ca si edilii oraselor noastre, ce traiesc în pace si deplina armonie cu fauna înconjuratoare.