Pe majoritatea celor care au lucrat īn subteran, viata i-a marcat, īn vreun fel sau altul, fizic sau psihic. Asta deoarece mina nu este farmacie si nici aprozar, cum spun unii dintre fostii mineri.
Uneori ma īntreb cāt se poate de serios, ce fel de oameni au fost si sunt cei care, parasind lumina soarelui, intra īn adāncurile pamāntului, riscāndu-si viata si sanatatea pentru a scoate la ziua bulgarii de minereu si carbune, pentru noi... ceilalti? Ce forta launtrica, tainica, īi calauzeste pe acesti oameni? Sunt putini civili care īnteleg īn profunzime aceasta categorie de oameni, pe nedrept catalogata altcumva fata de cum este de fapt.
Prin materialele scrise, despre ei, publicatia Ortacul doreste sa aduca un modest semn de pretuire si respect, sincer, pentru curajul si daruirea, aproape nefiresti, de care au dat si dau dovada cei care au fost si sunt: mineri.
L-am īntālnit pe Giorgel Gherase la vreo trei ani dupa ce a iesit la pensie. Si, daca spuneam la īnceputul acestor rānduri ca munca la mina īsi lasa amprenta pe fizicul si psihicul unora dintre mineri, aveam sa constat, cu bucurie, ca Giorgel este o exceptie de la regula. Acelasi zdrahon de om, cu mersul apasat si sigur, cu ochii negri, limpezi si iscoditori, cu mustata neagra precum carbunele cu care s-a luptat peste 23 de ani, acelasi om pe care l-am cunoscut cu multi ani īn urma. Dānd māna cu el, palma mea se pierdu īn palma lui cāt o lopata de infanterist.
Despre viata lui nu stiam prea multe. Doar dupa felul cum vorbea, stiam ca este moldovean. Asa ca l-am luat la īntrebari. Am aflat ca s-a nascut īn anul 1957, īn localitatea Poienesti de lānga Vaslui. Scoala primara o face īn comuna natala, scoala profesionala de ucenici īn Vaslui, calificāndu-se īn meseria de lacatus-mecanic. Primele suturi, ca proaspat meserias, le face la Fabrica de īncaltaminte Husana din localitatea moldava Husi. Un an mai tārziu, o delegatie de la Uzina mecanica Mārsa din Sibiu se afla prin zona pentru a recruta forta de munca. Īn felul acesta, tānarul Gherase paraseste meleagurile moldovenesti si migreaza catre inima Ardealului. Aspectul sau fizic a contribuit decisiv pentru cei de la U.M.M, care l-au angajat imediat ca lacatus-mecanic. Se adapteaza rapid noilor conditii, facāndu-si prieteni printre etnicii din zona.
Īn 1977 este chemat la oaste. De data aceasta, constitutia sa atletica nu l-a ajutat prea mult, deoarece este īnregimentat īn detasamentul Garzii Nationale, unde a efectuat un stagiu cu doua luni mai mult de cāt leatul sau. Dupa lasarea la vatra, se reīntoarce la U.M.M. din Sibiu si, doi ani mai tārziu, se casatoreste cu Lucica. Peste un an, familia Gherase numara trei membri.
Īn 1980, īn urma unor discutii cu unchii sai, Secrieru Mircea si Ghiga Constantin, care lucrau īn Valea Jiului ca sefi de brigada la mina Livezeni, Giorgel este lamurit sa vina la mina. Din acest moment, viata lui capata o turnura deosebita, o alta culoare.
M-am angajat la mina Livezeni, īmi spune Gherase, si am fost repartizat la brigada lui Secrieru Mircea. As vrea sa va spun ca, dincolo de faptul ca a fost si este unchiul meu, de la acest om am īnvatat ce este mina. De la el am īnvatat meserie. Mai pe furate, mai cu cāte o coada de lopata pe spinare, dar am īnvatat. Era un mare om, un foarte bun meserias, un "stahanovist" - īn sensul bun al cuvāntului. Am īnceput de jos, de la vagonetar de galerie, la vagonetar de front, ajutor miner, apoi, miner.
Īn 1986, s-a īnfiintat la Mina Livezeni Brigada tineretului. Conducerea de partid si sindicatul din acea vreme, la propunerea maistrului principal Kadar Arpad, au hotarāt ca eu sa preiau aceasta brigada. Mi s-au acceptat conditiile cerute de mine si, iata-ma, sef de brigada.
Dupa trei ani de munca cu aceasta brigada, am ajuns sa fim pusi pe la toate panourile cu fruntasi. Unora din ziua de azi li se pare, poate, o gluma de prost gust, dar, pentru noi, cei de atunci, era o māndrie, era o recunoastere publica a muncii si a eforturilor noastre. Nu stiu de ce nu ar trebui sa fie si azi acelasi lucru. Poate ca atunci se punea alt pret pe munca din subteran, pe contributia minerilor la economia nationala, nu ca astazi.
Dupa trei ani cu aceasta formatie de tineri, avānd īncredere īn capacitatile mele, conducerea minei mi-a īncredintat alta brigada de pregatiri la suitoare si silozuri. Dupa ceva vreme, pe timpul directorului Golgotiu, mi s-a sugerat sa preiau un abataj cu subminare. Nu prea am fost de acord, dar nu am avut īncotro. Am preluat acel abataj īntr-o stare jalnica. Īnaltimea lui nu depasea 80 de cm. La īnceput nu am avut nici un plan, dar, īn doua saptamāni, l-am pus pe picioare, cum se zice, si am īnceput sa dau carbune. Nu spun asta ca sa ma laud. Pot confirma asta cei ramasi dupa mine la mina Livezeni. La acest abataj am avut unele probleme. Personal, am avut un accident.
Īn mina, daca ai facut o greseala nu poti fi iertat. Mina nu te iarta. Mina nu-i farmacie, nici aprozar unde clientul poate fi pacalit cu cāntarul din dotare. Pāna la urma, am trecut cu bine peste toate necazurile. Chiar īnainte de a iesi īn pensie, am fost sef de brigada peste doua abataje cu subminare. Privind īn urma, pot spune ca sunt multumit de ceea ce am facut la mina Livezeni, atāt profesional cāt si material.
L-am īntrebat pe fostul brigadier: Cum este munca īn abatajele cu subminare? Difera de alte tipuri de abataje?
Este o munca manuala, bruta, fara nici un fel de mecanizare, conditii dintre cele mai grele. Circulatia aerului este mare si de aici si frecare mare, ceea ce poate produce oricānd foc, oricānd se pot produce surpari si de aici accidente. Este o munca foarte grea. Īn schimb, pretul de cost pe tona de carbune din aceste abataje este mult mai mic decāt cel din abatajele mecanizate, īmi da un raspuns la meserie Giorgel Gherase.
Am facut ultimul sut la mina pe data de 20 decembrie 2003, īmi spune īn continuare Gherase. Sunt multumit, oarecum, de pensia pe care o primesc. Nu am a ma plānge de ceva anume, de bani sau de sanatate. Īnsa, ceva tot ma supara, ma īntristeaza. Bunaoara, te mai duci cāteodata pe la mina sa-ti vezi ortacii, cu care ai īmpartit, bune si rele, atātia ani de zile sau poate īti trebuie un ciutac de lemn sa suspenzi masina īn garaj si lumea se uita chiorās la tine. Īti dai seama ca lumea te-a uitat. Toata sudoarea si eforturile tale au ramas pentru totdeauna īn fundul pamāntului, care nu te mai recunoaste, la fel ca si oamenii. Asta ma īntristeaza. Si, cred ca nu numai pe mine. Dar ce poti sa faci? Un proverb spune ca ochii care nu se vad se uita si este mult adevar īn asta.
Daca ar mai fi posibil, te-ai mai duce sa lucrezi la mina? īl īntreb brusc pe Gherase pensionarul.
Nu stiu, poate. Desi, dupa cum se vede treaba, se pune tot mai putin baza pe minerit. Acum se īnchid minele una dupa alta. La cele ramase, aprovizionarea este tot mai dificila, tot mai īn dorul lelii, cum se zice īn popor. Si asta chiar īnainte de a iesi eu la pensie. Lipsa materialelor la frontul de lucru duce la nenorociri, la accidente. Dar, sa va mai spun ceva, ceva care tine de viata omului. Cānd omul se naste este ca o primavara. Ca lujerii pomilor. Te nasti, īmbobocesti, īti dau frunzele. Ajungi un omusor cu scoli terminate, cu o meserie, cu o pregatire profesionala. Asta se cheama ca primavara a trecut. Vara, pomul rodeste, iar omul rodeste si el prin ceea ce face, prin faptele sale, prin munca prestata, īn folosul lui, a societatii. Dar nimic nu este vesnic pe lume. Toamna cānd da bruma, frunzele pomilor īncep sa cada. Omul cānd ajunge īn toamna vietii īmbatrāneste, iar societatea, oricare ar fi ea, nu are nevoie de batrāni si atunci īi trece pe linia moarta. Oricāt ar vrea, ca sa zic asa, un pom sa rodeasca īntr-o toamna tārzie, nu se mai poate acest lucru. Oricāta dragoste ar avea un om pentru profesia sa, īntotdeauna va veni acel prea tārziu pentru dragoste. Vrānd, nevrānd, īti dai seama ca locul tau nu mai este acolo unde era si trebuie sa te retragi din calea viiturii. Cam asta-i si cu iesirea la pensie.
Dupa aceasta lectie de filozofie, reporterul vrea sa mai consemneze doar un fapt. Daca īi īntrebi pe cei care au lucrat si lucreaza īn subteran, daca munca lor este grea, īti vor raspunde, aproape toti, ca nu e chiar usoara, dar, te obisnuiesti. Īti spun asta īnsa, īntr-un mod atāt de natural, īncāt te dezarmeaza pur si simplu. Si daca ajungi sa-i cunosti mai bine, vei constata ca, īntr-adevar, ei nu discuta, nu se plāng de greutatea muncii lor. Cāt mai ales despre lipsa celor de trebuinta la frontul de lucru. Acolo unde carbunele luceste īn aerul negru, pe cāt de atragator, pe atāt de īnselator si periculos. Si cineva ar trebui sa stie foarte bine asta.