În partea sudica a selectului cartier Aeroport din municipiul Petrosani, într-un bloc cu patru etaje, situat pe strada Aviatorilor, în spatele unei constructii de beton, începuta înainte de 1989, locuieste, bolnav si aproape uitat de colegi si prieteni, unul dintre renumitii oameni ai mineritului pe care i-a avut Valea Jiului.
Om al Vaii, Nicolae Bartha s-a nascut la Lupeni în anul 1943, la 11 mai, într-o familie de mineri. Poate ca unii îsi mai aduc aminte de tata lui Miki (Nicolae), Eugen Bartha, (Jeno bacsy stahanovistul, cum îi spuneau cei care l-au cunoscut la minele Vulcan si Lupeni). Cu siguranta, numele de Dionisie Bartha (unul din fratii lui Miki) este înca în memoria multora dintre oamenii Vaii Jiului.
Miki a terminat sapte clase la Lupeni într-un climat specific mineresc. Ceea ce l-a determinat, sa urmeze cursurile Scolii Profesionale de Ucenici, din aceeasi urbe, calificându-se în meseria de lacatus mecanic de mina. Dupa trei ani de ucenicie ajunge calfa si lucreaza un an la atelierul mecanic al minei Lupeni, în confectii metalice. Am ramas cu amintiri frumoase din acea perioada, marturiseste Miki. Pe timpurile alea, se învata meserie mai mult din placere decât din obligatie. Cel putin pentru mine asa a fost.
Anul 1961 va însemna pentru tânarul Miki Bartha un moment de cotitura în viata sa. Tatal sau, dupa 30 de ani de mina, iese la pensie. Preda brigada fiului sau, Dionisie, care îl va lua sub aripa sa pe mezinul familiei.
În vara acelui an, începea derularea unui vast program de dezvoltare a Vaii Jiului. Se preconiza redeschiderea de noi capacitati de exploatare a carbunelui. În acel context, conducerea Combinatului Minier Valea Jiului a format o brigada de mineri specializati în saparea de puturi de extractie. Conducerea aceste formatii de lucru a fost încredintata brigadierului Dionisie Bartha.
Desi îmi placea foarte mult sa lucrez ca lacatus la confectii metalice, spune Miki Bartha, la sugestia fratelui meu, ne-am mutat, împreuna, de la Lupeni la Petrosani. Am renuntat la meseria de lacatus si am început sa lucrez ca vagonetar de mina în brigada lui Dionisie. Aceasta schimbare s-a petrecut în anul 1961, când au început lucrarile de sapare la putul principal al minei Dâlja. Pot sa va spun ca diferenta de la una la cealalta a fost enorma. Când terminam sutul nici mâncare nu-mi trebuia. Numai somn îmi trebuia. Inima lui Stalin (lopata, n.r.) tot asa mare era si atunci ca si azi. Cînd am ajuns la mina Dâlja, galeria de coasta avea doar 17 m sapata, iar Putul Centru era la nivel zero.
La orice lucrare importanta, curiosii se întreaba: Oare cine a pus primul cancioc de beton aici, cine a batut tarusul la aceasta fundatie? L-am întrebat pe Miki cine a fost omul care a facut aceste lucruri la Putul Central de la mina Dâlja?
Eram cel mai tânar din brigada, asa ca a cazut în sarcina mea acest lucru. Pot spune, cu mândrie patriotica si nesilit de nimeni, ca eu am fost omul care a batut tarusul la primul put de la mina Dâlja. Cu securicea de topograf l-am batut. Acum s-a ales praful de acea lucrare. Pe cine crezi ca mai intereseaza asa ceva, acum, când totul se darâma? Dar, sa lasam asta. Banuiesc ca altceva vrei sa afli din moment ce mi-ai facut aceasta vizita.
Apoi, am tras tare în brigada fratelui meu. Eram ambitios la vremea aceea. Primul obiectiv, ca sa zic asa, a fost calificare în minerit. Am facut scoala de ajutor miner si de miner. Am facut asta la mina Petrila. Mina Dâlja, la acea vreme, avea doar un dormitor comun, fara alte amenajari. Acolo am locuit si noi pâna ni s-a repartizat o locuinta de stat, pe strada Unirii din Petrosani. Apropo de treaba asta, în acest cartier, la vremea aceea, se aflau doar blocurile de pe strada Unirii si casele mici de pe strada Viitorului. Mai erau înca hambarele de planoare, iar în partea de sud se întindea o mlastina plina de papura si serpi. De acolo si numele de Serparie, cum i se mai spune partii de jos a cartierului. Cartierul Aeroport a crescut, practic, sub ochii mei si ai generatiei mele. Nu am fost însa prea norocos cu locuinta. Multi ani am locuit într-un bloc turn, în conditii inumane, la etajul zece, fara lift, fara apa si caldura. Acum locuiesc în blocul asta de la marginea cartierului. Este mai linistit. Ma simt chiar bine aici. Singura chestie care ma deranjeaza - betoanele astea de lânga bloc... Nu înteleg de ce nu le darâma sau sa termine cineva acest bloc început de atâta amar de vreme. Probabil, dezinteresul este mai mare decât fesul. Aceste betoane sinistre te duc cu gândul la o asezare parasita. Ori, acest cartier, aceasta Vale, mai este locuita. Înca...
Ambitios cum eram, marturiseste Miki mai departe, nu am vrut sa ramân un simplu miner. Asa am ajuns sa fac liceul seral, în paralel cu munca la brigada. Dupa patru ani de liceu, în 1965, m-am înscris la o scoala postliceala de tehnicieni exploatari miniere. Ca sa fiu sincer, cu mine si cu altii, aceasta scoala am facut-o mai mult ca o smecherie, pentru a nu deveni un vajnic soldat în armata româna. Lucru care pâna la urma nu mi-a reusit. De armata tot n-am scapat. Am continuat sa lucrez ca miner deprinzând toate chitibusurile acestei meserii. Însa, cum nu prea îmi placea locul doi, am avansat la sef de schimb. Pe urma - la sef de brigada, la o brigada formata cu o parte a ortacilor din formatia fratelui meu Dionisie. As vrea sa-ti spun ca pentru a învata meserie, în acea epoca de avânt proletar, ca sa zic asa, un motiv în plus, era si concurenta dintre schimburi, dintre brigazi. Fara gluma, era o concurenta acerba, în sensul bun al cuvântului. Fiecare schimb, fiecare formatie de lucru se straduiau sa lucreze mai mult si mai bine de cât ceilalti. De aici si dorinta de a cunoaste si de a stapâni lucrurile mai bine. Nu stiu daca astazi mai este tot asa.
Se stie ca despre trecerea oamenilor prin aceasta lume marturisesc faptele si lucrurile facute de ei, cu chibzuiala si responsabilitate. L-am întrebat pe Miki ce poate sa-mi spuna despre aceasta.
La modul general, se poate vorbi mult despre asta. Cred însa, ca pe tine, la ora actuala, te intereseaza mai mult ce am facut eu, ca de aia esti aici si ma tragi de limba. Ce pot sa spun? Fara sa par modest eu zic, ca nu am facut nu stiu ce iesit din comun. Mi-a placut si sunt, suta la suta, multumit de ceea ce am facut în viata mea de miner. Sunt mai nemultumit de viata de pensionar si de sanatatea pe care, din nefericire, nu o am. Pentru cultura ta generala, (nu te superi ca zic asa) pot sa-ti spun ca, împreuna cu brigada, am sapat si dat în folosinta vreo opt sau noua puturi, daca nu ma însel cumva. În afara de Putul Principal si Putul Auxiliar de la mina Dâlja, darâmate din cauza cerintelor economiei capitaliste sau de piata, sau cum vrei sa-i zici, ca tot aia e, celelalte stau înca pe picioarele lor si sunt functionale. Se mai pot vedea putul principal si cel auxiliar de la mina Livezeni, putul principal si auxiliar de la mina Aninoasa, Paroseni, Barbateni, Putul 1 Livezeni, pe locul caruia, acum, este cabana La Rascruce. Cam astea au fost, în linii mari, lucrarile pe care le-a facut brigada Bartha.
Ascultând povestea puturilor sapate de Miki Bartha, ma gândesc ca saparea unui put de mina, de câteva sute de metri adâncime, nu este chiar la îndemâna oricui si presupune niste riscuri mai deosebite fata de alte activitati din minerit. O fi avut vreo lucrare de acest gen, cu probleme mai deosebite? Draga domnule, prin natura lucrarilor, toate puturile au apa, ca doar de-aia se numesc puturi, nu-i asa?! Din toate la care am lucrat, doar Putul Unu auxiliar de la Dâlja a fost ceva mai uscat. Probleme într-adevar deosebite am avut la Putul Auxiliar de la Livezeni. Aici s-a produs o surpare mare. Azi nu mai conteaza a cui a fost vina. Cert este ca s-a surpat pe o distanta de vreo 70-80 de metri. A fost betonat pe timp de iarna cu apa rece, balast înghetat. Nu s-a dat importanta cuvenita acestei lucrari. Odata cu dezghetarea balastului, portiunea respectiva s-a prabusit. Din fericire, nu au fost victime omenesti.
M-ai luat cam repede cu întrebarile si nu m-ai lasat sa ma "laud" cu scolile facute. Ca sa încheiem acest capitol, afla ca am mai facut si scoala tehnica de maistri minieri. Referitor la asta, se cuvine sa fiu din nou sincer si sa recunosc, în fata constiintei mele si fata de fostii ortaci: Am facut-o pentru ca era cu scoatere din productie si bursa babana. Credeam, atunci, ca am dreptul la o perioada de relaxare, dupa ani buni de sapat puturi si galerii în piatra. A fost bine, a fost rau, las pe alti sa ma judece. Pentru mine a fost cea mai frumoasa perioada din viata mea de pamântean. Dupa terminarea scolii de maistri, am intrat cu nota maxima la Facultatea de Mine din Petrosani, profilul exploatari miniere subterane, subingineri. Acest lucru mi-a produs o reala satisfactie si multumire. Asa ca, adunati unul dupa altul, am facut, cred, vreo 21 de ani de scoala. Asta ca sa nu mai trancane lumea ca minerii sunt nepregatiti!
Dupa terminarea scolii de maistri am fost angajat pe post la mina Livezeni. Am lucrat pe post de maistru minier la sectoare de productie. Dupa ce am terminat si institutul, bucurându-ma de încredere din partea stabilor, am fost numit pe post de subinginer. Am trecut prin toate stagiile, de la apemist pâna la sef de serviciu. Ziua nenorocirii m-a prins la Serviciul de Protectia Muncii.
Din discutie în discutie, îmi revine în memorie ziua de 29 noiembrie a anului 1980. O zi nefasta, neagra, pentru mina Livezeni. Din nefericire, cu aceasta data, mina Livezeni a intrat în istorie. Cu 53 de morti, arsi în cea mai mare explozie dintr-o mina din România postbelica. De altfel, Ortacul a fost prima si singura publicatie din Valea Jiului care a dedicat o editie speciala, în 16 pagini, acestui trist eveniment. Curiozitatea îmi da ghes. Oare unde era Miki Barta în acel întunecat noiembrie?
Referitor la ceea ce s-a întâmplat în acea zi la mina Livezeni, un lucru este cert si nu ma poate contrazice nimeni pentru ca am fost acolo. În acea perioada a existat metan în mina. Metan mult. Legea protectiei muncii din acea vreme era tratata cu superficialitate. Se cerea cât mai mult carbune, neglijându-se aspectele care puteau produce evenimente nedorite. Cum sa explici altfel faptul ca, la intrarea schimbului, se raporta existenta metanului iar la terminarea sutului se raporta lichidarea metanului. Când intra în sut celalalt schimb, raporta si acesta existenta metanului, care, la rândul sau, la terminarea sutului, raporta lichidarea metanului. Si tot asa. Practic nu se facea nimic pentru preîntâmpinarea nenorocirii. La asta se mai adauga si sistemul defectuos al aerajului din acea vreme. Una din sursele de metan se afla la camera de montare din Stratul 5 Blocul 6. Cu toate ca s-a avansat cu montarea complexului vreo 17 m, metanul continua sa existe.
29 noiembrie. O inspectie cu inginerul Romanescu de la Protectia muncii din Combinat. Metan la greu.
Acele raportari fictive despre lichidarea metanului, au durat doua sau trei zile, daca mai tin bine minte. Pâna la urma, conducerea Combinatului s-a hotarât sa ia masuri la mina Livezeni. În ziua aceea, am fost chemat urgent la mina. Nu mai stiu exact pe la ce ora. Ajuns acolo, m-am echipat rapid de subteran si împreuna cu inginerul Romanescu, seful Serviciului de Protectie a Muncii pe Combinat, am intrat în mina. Dupa un revir complet, efectuat împreuna, am constatat ca la majoritatea punctelor de lucru, metanul era peste limitele admise. Prin abataje toata lumea era crispata. Parca se astepta ceva neobisnuit. Si neobisnuitul, neprevazutul, fatidicul, nu a întârziat sa apara.
Deodata, se aude o bubuitura puternica.
În câteva zecimi de secunda iadul s-a dezlantuit. Un vuiet asurzitor si o flacara orbitoare trec peste noi prajindu-ne.
O prima masura de prevenire a fost luata. Adica, s-a decuplat curentul electric. Atunci trebuia evacuat si personalul din subteran. Tragedia nu s-ar fi produs. Oricum, nu la nivelul la care s-a produs. Nu-mi voi ierta niciodata faptul ca, desi nu aveam puterea de decizie, cu riscul de a nu mai gasi de lucru nici în Siberia, nu am ordonat evacuarea personalului.
Ma aflam în acel moment la camera de montare din stratul 5 Blocul 6, povesteste mai departe Miki. Îl privesc pe furis. Are ochii înlacrimati. Ma cuprinde o stare jenanta si vreau sa renunt. Miki, cu un oftat adânc si cu în fine asta a fost, continua sa vorbeasca. Privire-i umeda este atintita, undeva, într-o departare anume, numai de el zarita si stiuta.
Vad si acum în fata ochilor, dupa atâtia ani, scenele de dinaintea dezastrului. Inginerul Romanescu statea pe o stiva de tevi, cu spatele rezemat de bandajele galeriei. Lacatusii si electricienii tocmai terminasera de montat ventilatorul de aer. Aproape de digul de aeraj, se afla un gazator împreuna cu inginerul Puican, seful sectorului aeraj. Minerii stateau, care pe câte o scândura, care direct pe carbune. Între timp a venit si inginerul Tomescu, directorul minei. Eu ma aflam în spatele unei tambure de vreo doi metri în diametru. Deodata, se aude o bubuitura puternica. În câteva zecimi de secunda iadul s-a dezlantuit. Un vuiet asurzitor si o flacara orbitoare trec peste noi prajindu-ne. În clipele acelea, oricât ai fi fost de meserias, de stapân pe tine, era imposibil sa nu te pierzi. Sa nu te pierzi cu firea. Sa nu te pierzi de-adevaratelea. Eu asa am patit. În loc sa urc planul înclinat si sa ajung mai repede la put, am început sa cobor pe planul Râbnicilor, îndepartându-ma de put. Norocul meu a fost ca pe acolo intra aerul curat. Acea coborâre a însemnat, de fapt, un târâs pe coate si genunchi pe un întuneric îngrozitor. Din cauza fumului, lampa de miner nu mai era de nici un folos. Mai mult ma încurca.
Nu stiu cum am ajuns în galeria de baza. Îmi aduc aminte ca, pe planul înclinat, m-am întâlnit cu cineva, care, la fel de derutat ca si mine, încerca sa se salveze. De asemenea, deasupra unui siloz, înainte de a coborî un suitor, am vazut trupul prajit al manipulantului. Suflul exploziei smulsese echipamentul de pe el. Când am putut sa deslusesc mai bine ce era în jurul meu, mi-am privit mâinile. Pielea arsa curgea de pe ele ca un lichid vâscos. La primul interfon am reusit sa vorbesc, la "ziua", cu dispecerul. Între timp, s-a asternut o liniste înspaimântatoare, înfioratoare. N-as mai vrea sa am parte de asa ceva niciodata. Dupa ceva vreme, m-au gasit inginerul Popescu Vasile si câtiva ortaci, care m-au scos la ziua. De aici, direct la spitalul municipal Petrosani.
Am fost constient în timpul transportarii catre spital. Însa, la scurt timp dupa ce am fost dat jos din Salvare, am lesinat. Nu stiu cât am stat asa. Cert este ca m-au trezit vaietele colegilor întinsi pe saltelele de pe pardoseala salonului. Printre gemete si voci incoerente, am deslusit glasul prietenului meu, ing. Puican. Îmi aduc aminte perfect vocea ministrului Proca, ministrul sanatatii: "Bine, mai Daroczi, ai facut doi ani practica la noi si nu stii ca oamenii acestia trebuie tubati? Cum e posibil asa ceva?" Dupa plecarea ministrului, l-am auzit pe doctorul Daroczi spunând: "Hai sa-i tubam. Oricum astia mor si dupa aia dau vina pe noi ca nu i-am tubat". Atât am mai auzit. Dupa aceea, timp de sapte zile, nu am mai auzit si n-am mai simtit absolut nimic. Când am deschis ochii, primul chip pe care l-am vazut a fost al asistentei sefe, sotia colegului meu, Cioara Mircea. Normal ca, imediat ce am putut vorbi, baietii cu ochi albastri si reportofoane m-au luat în primire.
Într-o luna de zile, mai mult datorita eforturilor si grijii doctorilor Banacu si Samoila, am fost, cât de cât, reparat si pus pe picioare, dupa care am fost externat. Îmi aduc aminte ca îmi era rusine sa umblu pe strada. Bandajat cum eram, aratam ca un personaj din filmele de groaza.
Asta a fost în mina. Dar, înainte de a trece mai departe, vreau sa-ti mai spun ceva. Poate este o noutate pentru multi. Pot, cu constiinta împacata, sa jur pe orice ca cele ce-ti spun este adevarul gol-golut. Sursa de aprindere a metanului nu a fost la camera de montare din Stratul 5 Bloc 6. Aici curentul era decuplat. S-a lucrat organizat, impecabil, fara greseala, la acest punct de lucru.
La data aceea, la mina Livezeni, mai era o emanatie puternica de metan în alt punct de lucru. Însa, spre rusinea lor, (a celora care puteau lua decizii la vremea aceea) a fost tinuta ascunsa. Nu vreau sa mai spun altceva. A trecut atâta timp de atunci. Nu pot învia si nici alina pe cineva acum. Ranile s-au cicatrizat. O parte din dureri s-au uitat. În fine... la o distanta de vreo 7-800 de metri fata de camera de montare se lucra, cu o combina "Alpin", la un plan înclinat. Zi si noapte, acolo, se lucra într-o concentratie mare de metan. ACOLO A FOST SURSA DE APRINDERE. Din ce cauza, nu stiu. M-am întrebat si ma întreb mereu: Cine a avut interesul sa tainuiasca aceasta sursa de metan? Pentru ce?
Acum, dupa 25 de ani de la explozie, unii spun mortii cu mortii, viii cu viii, fiind de parere sa nu mai dezgropam trecutul acestei catastrofale explozii...
Stiu, stiu ce vrei sa spui. Mortii cu mortii, viii cu viii. Da, asa se zice. Desi, în unele cazuri, nu este corect. Nu este drept. Daca eu mai pot vorbi cu tine, altii nu mai pot. Au gura pecetluita cu pamânt si carbune. Fiecare om are greselile lui pentru care trebuie sa plateasca. Oare de ce umblam de atâtea ori cu manusi acolo unde trebuie umblat cu altceva? Ma gândesc ca atunci când spunem sa nu mai rascolim rahatul, nu facem altceva decât sa pitulam un lucru care, de fapt, ar trebui sa fie la vedere. Dar... asta e. Suntem oameni. Daca nu ne-am schimbat în atâtia ani, nu ne vom schimba nici de acum înainte, pâna la sfârsitul lumii. Sa nu se creada, însa, ca nu a platit nimeni pentru cele ce s-au întâmplat atunci. Desi nu mi s-a gasit nici o vina de catre cei care au cercetat evenimentul, am primit, totusi, o condamnare de un an de zile. E drept, cu suspendare, dar tot condamnare se cheama. Nu am fost singurul. Au fost foarte multi condamnati. Puscarie au facut directorul Tomescu si ing. sef Virgil Costinas. Acesti oameni au platit cât nu poti sa-ti închipui, desi, vina cea mare a fost altundeva, cu doua, trei, etaje mai sus. S-ar parea ca, tocmai din acest motiv, la noua luni de zile de la eveniment, "minerul de onoare" a semnat actul de gratiere al celor implicati.
Încet, încet, Miki a intrat în cadenta normala. Si, în ritm normal si sustinut, s-au scurs anii pâna în 1990, când, în urma programului de restructurare a exploatarilor miniere, s-a trecut la pensionarea masiva a lucratorilor din minerit.
La începutul lunii august 1990, am fost chemat la conducerea minei. Director era Noni Iordache. Mi s-a spus, fara prea multe ocolisuri, franc în fata, ca, începând de la 15 august, postul meu se desfiinteaza. Ca ar fi bine sa mai stau si eu pe acasa, sa las tineretul sa se afirme, ca destul mi-am facut de cap pe la mina si mi-am bagat nasul peste tot. Asadar, sa-i las în pace, ca stiu si ei ce au de facut. Vreau sa spun ca Noni si-a facut stagiatura sub îndrumarile mele, sub mâna mea, cum se spune. Am contribuit, cât am putut, la formarea lui ca meserias. Dar, unii oameni, când ajung cu o treapta mai sus, uita de unde au plecat si cine i-a împins de la spate.
Modul în care prietenul Noni a pus problema, m-a durut si m-a determinat sa închei definitiv relatia cu mina Livezeni. La sfârsitul lunii august 1990, am devenit un tânar pensionar al unei natiuni din ce în ce mai înfloritoare. Un tânar pensionar cu o pensie buna, chiar foarte buna la acea vreme, 5.047 lei (vechi). Erau putine pensii, la nivelul asta, prin Petrosani.
Un amanunt, poate nu lipsit de importanta, este si faptul ca în acea perioada s-a reusit mazilirea unuia dintre cei mai capabili si mai cinstiti directori pe care i-a avut mina Livezeni si din câti am cunoscut eu. Este vorba despre inginerul Ilarie Bora. Dupa parerea mea, daca acest meserias ramânea la mina Livezeni, lucrurile s-ar fi desfasurat altfel, adica mult mai bine pentru mina.
Om zdravan la cei 45 de ani, cu putere de munca iesita din comun, în ciuda încercarilor prin care a trecut, Miki s-a împacat greu cu faptul ca a fost tras pe linia moarta. Nu era omul care sa stea locului, sa nu mestereasca ceva. Asa ca s-a apucat sa repare masini, sa faca diferite confectii metalice de dimensiuni mai mici, la garajul sau de lânga podul de la Salatruc. Facea aceste lucruri, nu din nevoi materiale ci, mai mult ca sa nu se plictiseasca, ca pe o distractie, ca pe o aducere aminte a primei meserii.
Dupa vreo sapte luni de distractie, Miki Bartha a fost contactat de catre niste prieteni cu functii pe la mina Petrila Sud. Dupa multe rugaminti si insistente a acceptat si s-a angajat la mina ca... pensionar.
Angajarea la Petrila Sud a fost o greseala din partea mea, spune Miki. La lucrarile pe care trebuia sa le coordonez aveam nevoie de unele lucruri. Nu cred ca din rautate sau infatuare, prietenii nu mi-au acordat atentia si sprijinul de care aveam nevoie. Mai degraba cred ca, în contextul de atunci, când caruta începuse sa alunece la vale, acele lucrari trebuiau si nu trebuiau facute. Dupa cum se vede astazi, cred ca nu trebuiau facute.
Un alt amanunt care îmi spunea ca am facut o greseala, a fost faptul ca mi s-au dat pe mâna si silozurile de ciment.
Seful de sector îmi spunea, pe de o parte, sa nu dau nici un pumn de ciment fara bon de la el. Pe de alta parte, bonurile curgeau mai ceva ca apa Maleii. În conditiile când nu se betona nici macar un metru de galerie, se consumau câte doua silozuri de ciment pe luna. Te las pe tine sa tragi concluzia. Eu, atunci, ma întrebam ce mama dracului caut acolo, ca daca n-am facut puscarie altadata, pot ajunge sa fac acum la pensie. Asteptam un moment prielnic sa plec naibii de acolo. Pâna la urma momentul a venit. Cât am lucrat la Petrila Sud, am facut unele lucrari, dar nu au avut nu stiu ce importanta sau complexitate. Reconfigurarea unui put, tubarea unui suitor de 50 de metri, cu gura de rol si tot ce trebuia, o halda de steril cu culbutor, montare de macazuri. În linii mari, cam asta am facut la Petrila Sud. Numai pentru atât, refuz categoric sa mi se faca statuie.
Noiembrie 1992. Zi de votare. Se alege Presedintele României. Convinsi ca au facut o treaba buna exprimându-si dreptul de vot, 40 de oameni se îndreapta catre stadionul Jiul din municipiul Petrosani. Îmbarcati într-un autobuz, vor pleca înspre Ungaria. 40 de mineri pensionari din Valea Jiului vor pleca sa munceasca, cu acte si contracte de munca, în subteranele de la minele Dorog. Oferta era foarte tentanta. Se asigura un câstig de 400 $, 4.500 de forinti si 50.000 de lei lunar care, la vremea aceea, însemnau ceva.
Dupa mai multe peripetii pe drumurile Ungariei, ajung la destinatie. Firma PICNIC SRL, condusa de ing. Dane Ignat, care s-a ocupat de recrutarea lor, îi va caza în locatiile special amenajate pentru ei.
A doua zi, trebuia sa ne prezentam la locul de munca, povesteste Miki Bartha. Chiar din prima zi le-am facut o surpriza ungurilor. În stilul nostru caracteristic, am atacat în gramada organizata autobuzul. Ungurii se uitau la noi si nu stiau ce se întâmpla. Când s-au dumirit despre ce este vorba, l-am auzit pe unul zicând: Va jur ca astia n-au vazut în viata lor un autobuz. Spun asta ca pe o chestie hazlie, deoarece, dupa ce am intrat în pita, cum se spune, n-am mai avut parte de nimic hazliu.
Prima impresie, când am intrat într-un abataj, a fost extraordinara. Am fost uimiti de felul cum arata acel abataj. Farmacie nu altceva. Stâlpii de aluminiu erau aliniati perfect, ca pe desen. Grinzile facute la I.U.M. Petrosani erau vopsite în alb si montate la boloboc. Perfectiune totala. În aceasta privinta, mai avem multe de învatat.
Pentru ca acel abataj sa intre în functiune, mai trebuia sapata o galeria de vreo 50 de metri, pentru configurarea aerajului. Aceasta lucrare ne-a fost încredintata noua, românilor. Trebuie sa-ti spun ca mina Dorog era mina multinationala. Se lucra cu brigazi de polonezi, de ucraineni si de români. Ungurii se ocupau doar cu supravegherea si controlul. Si o faceau al naibii de strict. Nu se admitea nici macar 3 cm deviere de la monografia de armare. Un an de zile am lucrat sub supraveghere stricta. În acest timp, ni se arata, prin toate mijloacele, ca ei erau sefii, iar noi, niste tigani din Ardeal. Nu vreau sa creada cineva ca sunt sovin. Sunt si eu ungur, sau maghiar daca îti suna mai bine asa, însa, comportamentul lor fata de noi, fata de români, mi se parea cam nepotrivit. Eram, totusi, niste meseriasi capabili si constiinciosi. De-abia dupa vreo doi ani lucrurile s-au schimbat în bine. Eu, de la sef de schimb, am fost numit pe post de maistru. Participam la rapoartele zilnice. Ungurii stateau pe scaune, iar noi, ceilalti, în picioare, în spatele lor. Pentru eficienta la frontul de lucru, prietenii nostri au fructificat la maximum lipsa de solidaritate a românilor. Puneau doua formatii românesti sa lucreze în paralel. Nu mai trebuia supraveghere. Românasii se luau la întrecere capitalista si trageau tare, mai vere, de parca vroiau sa termine pentru totdeauna cu zacamântul de la minele Dorog.
Exploatarea carbunelui în minele din Ungaria se face numai prin metoda cu banc subminat. Se spune ca minele unguresti difera din punct de vedere geologic de cele din Valea Jiului. Sunt mine usoare. Nu contin metan, si, desi roca este foarte tare, nu contine siliciu, ceea ce reduce pericolul îmbolnavirii de silicoza. Se pare însa ca au un procent mai ridicat de radiatii. Pericolul mare pentru minele unguresti îl constituie inundatiile.
În apropierea perimetrelor de zacamânt se afla caverne uriase, pline cu apa carstica. Desi s-au lasat piliere de siguranta, presiunea enorma a apei poate strapunge roca în punctele mai slabe inundând abatajele.
În cei zece ani cât a lucrat în Ungaria, mai ales dupa ce ungurii s-au convins ca românii pot sa lucreze la fel de bine si nesupravegheati, Miki (Miclos cum i se spunea acolo) a facut diverse lucrari.
Una dintre cele mai pretentioase si mai precise lucrari este asa-numita Prinderea Apei.
Întâmplarea a facut ca formatiile autohtone sa fie comasate la unele lucrari care nu puteau fi întrerupte, povesteste Miki. Într-o zi de miercuri s-a dat alarma, fiind pericol de inundatie. Cum formatia mea putea întrerupe lucrarile, mai de voie, mai de nevoie, stabii unguri ne-au trimis pe noi sa prindem apa. Vreau sa spun ca aceasta este o lucrare grea si extrem de pretentioasa. Trebuie montate tunele colectoare. Acestea sunt niste tuburi, cam de doi metri în diametru, din beton armat. Apoi, în dreptul unde s-a constatat ca roca este fisurata, se dau gauri în lungime de 10-12 metri. Dar nu oricum. Distanta dintre ele, simetria lor, trebuie respectata milimetric. Orice deviere poate duce la un esec, ceea ce însemna un dezastru. În gaurile date, se injecteaza, la o presiune de câteva zeci de atmosfere, o compozitie din ciment si un liant special. La început am "comis" noi o mica surpare, cam de vreo doua vagoane de steril, dar, pâna la urma, am scos-o la capat. Am fost felicitati si chiar premiati pentru ca am reusit sa prelungim viata minei. Ce îti spun acum este un adevar, nicidecum o poveste.
As vrea sa-ti mai spun un amanunt. În minele din Ungaria este permisa evacuarea doar a unei anumite cantitati de apa carstica. Autoritatile ungare de mediu monitorizeaza strict aceasta operatie. Au elaborat legi drastice în aceasta privinta. Toate acestea pentru ca evacuarea irationala a apei subterane duce la destabilizarea echilibrului izvoarelor de apa termala, care se afla la o distanta de 80-100 de km de bazinul carbonifer Dorog. S-au dat amenzi usturatoare si s-au închis foarte multe unitati miniere din cauza evacuarii irationale a apei subterane. Se pare ca ungurii tin foarte mult la apele lor curative. Nu ca altii.
Dupa evenimentul fericit cu prinderea apei, românii au fost lasati sa-si organizeze lucrul în subteran asa cum credeau ei de cuviinta. Si o faceau cu responsabilitate si seriozitate, spune Miki Bartha.
În ceea ce priveste însa activitatile din timpul liber, lucrurile au urmat un curs uniform, de la început si pâna la revenirea în tara. La fel cum soldatii pleaca dimineata la câmpul de instructie, încolonati si disciplinati, asa si ei. Autobuzele îi transportau din fata caminului, unde erau cazati, pâna la gura minei. La terminarea sutului, aceleasi autobuze îi aducea înapoi la camin. Dupa lepadarea echipamentului de lucru si baia necesara, mergeau la cantina. În incinta administrativa exista un club, unde puteau sa joace o septica, o partida de table sau de sah, sa citeasca un ziar (cei care stiau ungureste). A doua zi la fel. Nu aveau voie sa viziteze nici macar împrejurimile. Nici chiar în grup organizat. Plecau din cazarma doar când li se dadea concediul si veneau în tara.
Dincolo de aceste "mici" neplaceri, câstigurile materiale realizate în minele din Ungaria i-au adus lui Miki Bartha satisfactii pe care nu le-ar fi obtinut în tara. Numai ca, asa cum spune chiar el, viata nu-i facuta numai din satisfactii si bucurii.
Pe la sfârsitul anului 1999, au început sa apara primele semnale de îmbolnavire. Am vrut sa încep un tratament acolo, dar, spre surprinderea si dezamagirea mea, aveam sa aflu ca firma nu a platit nici un forint la asigurarile de sanatate. Cu putin timp în urma, întâmplator, mi-a cazut în mâna un document din care rezulta ca, desi eram încadrati cu salariul de subteran, nu beneficiam de drepturile de care aveau parte muncitorii unguri, drepturi care ne-ar fi ajutat la venirea în tara, pentru majorarea pensiei. Aceste aspecte ne-au dezamagit profund pe toti. Cei care se îmbolnaveau sau se accidentau erau transportati la gara, urcati în tren si expediati în tara ca niste colete nefolositoare. Nu vreau sa critic un anume fel de comportament al cuiva fata de altcineva. Probabil asa erau protocoalele încheiate la acea vreme între cele doua tari vecine si prietene. Nu-i asa?
Miki a continuat sa lucreze pâna în anul 2002, când prietenul sau, inginerul român, (apropo de solidaritatea românilor) domnul X, i-a spus de la obraz: Miki, noi am venit aici sa lucram, nu sa ne îmbolnavim. Daca nu mai poti munci, cara-te naibi la Petrosani si bucura-te de pensie.
Dupa revenirea în tara, Miki a început sa-si caute sanatatea, sanatate care, dupa aproape 40 de ani de munca în maruntaiele pamântului, este tot mai greu de gasit. Medicamentele, firea sa neastâmparata, încurajarile si ajutorul distinsei doamne Maricica îl tin înca pe linia de plutire.
Aprilie 2006. Prin împrejurimile blocului 25 de pe strada Aviatorilor se simte miros de iarba proaspat încoltita, miros de muguri dornici de viata. În apartamentul 43 este toamna. Sub razele amurgului, cineva (atunci când are cu cine) deapana amintiri despre scolile facute cu multi ani în urma. Amintiri despre colegi si prieteni plecati în marea calatorie într-un alt sfârsit de toamna. Ochii lui albastri sunt umbriti de vremuri, sunt mereu umezi. Din când în când, din ei picura bobite de roua amara, se preling pe mâinile-i arse, pe semnul trecerii si supravietuirii din marea încercare.
Plimbându-mi pasii prin acest cartier saracacios, ma gândesc la cât de darnica si, totodata, cât de apriga este natura prin lucrarile ei. Multi dintre noi trecem însa nepasatori, neluând aminte la pildele sale. Neluând aminte la vocea celui care spune ca ceea ce se vede/ nu este ce pare a fi/ precum acestei zile nu-i va urma alta la fel./ Bucura-te, asadar, calatorule,/ pentru salcâmii înfloriti în anotimpul desfrunzirii,/ bucura-te pentru buburuza naiva ce se plimba pe mâinile arse,/ bucura-te ca si cum ai trai zece vieti,/ în clipa aceasta,/ în amiaza aceasta cu fluturi înhamati la calesti.