Nu stiu daca e bine sa mai spun cum s-au īntāmplat lucrurile atunci. Poate ar fi mai bine sa ramāna pentru totdeauna īngropate īn memoria ce mi-a mai ramas. Viata minerului a fost, este si va fi mereu si mereu īn pericol. Atāt īn Romānia, cāt si īn Australia sau īn America, mina īsi va cere jertfele. Ce e rau, este ca nu stii cānd, pentru a putea face ceva īnainte de a veni necazul.
Cānd cineva īti spune cuvintele astea, parca esti tentat sa bati īn retragere. Norocul meu este ca īl cunosc pe Iosca de multa vreme. Pāna la urma, vorbind de una, de alta, am ajuns si la nefasta zi de 29 noiembrie 1980.
Tipic pentru majoritatea celor care s-au angajat īn mineritul din Valea Jiului, īnainte de 1989, este faptul ca s-au nascut, au crescut si si-au facut scolile prin alte zone ale tarii, specializāndu-se īn diferite meserii. Perspectiva unui cāstig mai bun, obtinerea unei locuinte mai repede decāt īn alte parti, i-au determinat sa aleaga varianta mineritului.
Albert Iosif (Iosca) s-a nascut īn urma cu 51 de ani, mai precis īn luna aprilie 1955, īn localitatea Butea, de lānga Iasi. Dupa absolvirea gimnaziului, a urmat cursurile Liceului industrial energetic din Iasi - specializarea Statii si Retele Electrice. A lucrat un an si sase luni la I.R.E. Iasi. Din cauza salariului mic, riscānd sa plateasca scolarizarea, la sugestia fratelui sau Matei, vine īn Valea Jiului. Se angajeaza la sectorul IV al minei Dālja, īn brigada lui Zaharia Constantin, zis Robotul, unde lucreaza pāna īn vara anului 1975, cānd este chemat la oaste. Dupa catanie, īl gasim iarasi īn anturajul Robotului. Parcurge toate etapele de perfectionare, de la vagonetar la ajutor miner si miner. Se transfera de la mina Dālja la mina Livezeni īn anul 1978, la sectorul I. Este sef de schimb la brigada lui Costea Antonie. Trece pe la brigada Leonte de la sectorul II. Dupa putina vreme, este numit brigadier īn cadrul sectorului III al minei Livezeni.
Noiembrie 1980. Iosca era sef de schimb la brigada lui Paduraru Valentin, care se ocupa cu montarea primului complex de sustinere mecanizata, facut la I.U.M. Petrosani - complexul mecanizat S.M.A. 2. Lucrarea se executa īn Stratul 5, Blocul VI, Orizontul 412.
Ajunsi la front, nici n-am apucat sa stabilesc bine ce aveam de facut pe ziua aceea, ca a si venit la noi seful sectorului Protectia Muncii, Bartha Nicolae, care ne-a comunicat ca mai trebuie facut un dig de aeraj īn camera de montare. Īn zilele acelea, īn subteranul minei Livezeni, era o mare concentratie de metan, īn special īn Stratul 5, Bloc VI, la o adāncime de 412 metri. Se presupunea ca sursa concentratiei de metan ar fi īn camera de montare. Din cauza aceasta, īn zona se lucra totul manual, energia electrica fiind decuplata.
Ne-am apucat hotarāti de constructia digului, spune mai departe, Iosca Albert. Coordonatorul lucrarii era seful adjunct de sector, ing. Corcodel Costica. Pe la jumatatea constructiei, am īncalecat pe dig pentru a avansa mai repede cu lucrul. Le-am spus celor de jos sa masoare permanent metanul si sa fie atenti la picioarele mele. Īn momentul cānd nu mai dau din picioare, sa ma dea jos si sa ma scoata afara pentru ca vreau sa mor la aer curat, nu sub pamānt. Īntrebam, din cānd īn cānd, cāt e metanul. Mi se raspundea 2%, 3%, 4%; la un moment dat, metanometrul nu mai īnregistra concentratia de metan. Asta īnsemna ca metanul depasise 5%. Atāt eu ca sef de schimb, cāt si oamenii mei eram constienti ca nu aveam voie sa lucram la asemenea concentratie de metan. Ca muncitori nu puteam lua nici o decizie. Aceasta apartinea celor care ne asistau, respectiv sefului adjunct de sector, sefului sectorului de Protectia Muncii, sefului sectorului aeraj, maistrilor ori masuratorilor de gaze. Noi trebuia sa executam ceea ce ni se ordona.
Pāna la urma, s-a terminat cu bine construirea digului, si am iesit cu totii, teferi, la ziua.
Īn ziua de 29 noiembrie, Iosca s-a prezentat la sut normal, adica īn schimbul II. Era o zi ca toate celelalte. Pentru el si oamenii lui, nici un semn nu prevestea ce avea sa se īntāmple.
Īn prima faza, ne-am ocupat de aprovizionarea cu materiale pentru front si de alte lucrari pregatitoare pentru ziua aceea. Pe la orele13,30 -14 a venit la noi Miki Bartha si ne-a luat de la front ca sa ajutam la montarea unui ventilator polonez de 17,5 KW. Spunea ca, desi are multi oameni īn camera de montare, nici unul nu stie sa faca un nod pescaresc si sa fixeze ventilatorul la tavan. M-am dus, am facut ce trebuia. Dupa fixarea ventilatorului, am montat īmpreuna cu seful de sector doua lugne (tuburi de aeraj) īn fata ventilatorului. Mai aveam de strāns doua suruburi la cea de a doua lugna din spatele ventilatorului. Atunci, seful de sector, stiind ca vreau sa trec la partea electrica, mi-a ordonat sa ma duc si sa ajut la bransarea ventilatorului. Am predat cheile de "17" inginerului Romanescu si dus am fost.
Acel ventilator trebuia bransat din statia de transformare aflata lānga rampa Putului Auxiliar Est. Pentru asta era nevoie de aproximativ 150 de metri de cablu. Negasindu-se cablu de lungimea asta, trebuia facuta o īnnaditura intermediara. Electricianul Dascalu Constantin s-a dus sa faca bransarea la cutia de borne a ventilatorului. Eu si cu Imling Anton (Toni) ne-am deplasat la vreo 75-80 de metri pentru a face īnnaditura. Am gasit o cutie de ramificatie si am īnceput pregatirea capetelor de cablu pentru montarea lor īn cutie. Eu la un capat de cablu,Toni la celalalt. Īn spatele nostru asista un masurator de gaze. Nu mai stiu cum īl chema.
Am vazut galeria plina de flacari venind catre noi. Jetul de flacara m-a prins īn patru labe...
Mai aveam de curatat "ecranul" la un fir de cablu. Toni la fel. Īn momentul acela, am simtit un suflu rece si puternic smulgāndu-mi casca de pe cap. Īl aud pe Toni: "Ce p...a lu` Dumnezo o fost asta ma Iosca?" Explozie, culca-te la pamānt Toni, mai apuc sa spun. Eu fiind īn partea de sus, am ajuns numai cu palmele pe pamānt. Am vazut galeria plina de flacari venind catre noi. Jetul de flacara m-a prins īn patru labe, ca sa zic asa. Spun asta pentru ca palmele nu mi-au fost arse. Partea superioara a bratelor, partea dreapta a fetei, jumatate de scalp si spinarea mi-au fost prajite. Suflul exploziei ne-a aruncat pe plan īn sus. Nu pot spune pe ce distanta. Īn orice caz, mult. Simteam lovituri īn tot corpul. Norocul nostru a fost ca nu ne-am lovit cu capul de armaturi sau de sine. Instantaneu, mi-am adus aminte ca nu cu mult timp īn urma a fost o explozie la mina Paroseni si de ceea ce s-a īntāmplat acolo. M-am gāndit ca totul s-a terminat, ca nu mai avem nici o sansa si suntem condamnati la moarte.
Dar asa a fost sa fie. Mi-a aparut fiul meu īn tavan. Avea noua luni atunci. Era īn pielea goala si mergea cu picioarele īnainte si māinile īn urma. Eu mergeam, fara sa-mi dau seama, dupa el, ca sa-l prind. M-am dus dupa el pāna am trecut de rampa putului. Vreau sa spun ca īn rampa putului era o harababura de nedescris. Materiale descarcate pe ambele parti ale galeriei, carucioare cu materiale, vagoneti rasturnati. Ca sa treci de put trebuia sa te strecori printre doua conducte. Una era la 50 cm de sol, cealalta la un metru. Nu stiu cum am trecut printre ele fara sa ma lovesc, pentru ca nu vedeam absolut nimic īn jurul meu. Stergeam lampa, o apropiam de ochi si vedeam lumina ei ca pe un muc de tigara gata sa se stinga. Mi-am dat seama ca am trecut de put īn momentul cānd m-am izbit de o tambura de cablu de 6 Kw. Stiam ca aceasta tambura se afla la vreo 30 m de rampa putului.
Īl simteam pe Toni īn partea cealalta a galeriei. I-am zis sa ne īntoarcem, ca am trecut de put. Era atāta fum si praf, ca nu vedeam nimic, dar, mai cu seama, nu puteam respira. Ne-am pus pe coate si genunchi si, tārās, ne-am īntors catre put. Pipaiam fiecare centimetru de pamānt. La un moment dat, am atins cu māna gura putului. Pipaind, am gasit panoul de semnalizare si am dat semnalul de avarie. Sunetul lui m-a facut sa-mi revin putin. Asta īnsemna ca putul nu era avariat si mai aveam o sansa de scapare. De abia dupa al saselea semnal, mi-a raspuns cineva la telefon. Īntre timp, īncepusera sa vina oameni la put, din sectorul unu, de pe planul Rābnicelor. Īmi aduc aminte de Ardeleanu Viorel, de un militar de-al meu, de maistrul Dulceag, care, derutat si īnspaimāntat, a īnceput sa urce scarile pe put. La al doilea rānd de scari a cazut, intrānd īn coma. Nu-ti mai spun de tipetele si vaietele ce se auzeau. Īn momentele acelea, pe mine m-a apucat rāsul. Un rās necontrolat, de nestapānit. Pe de alta parte, eram constient ca nu am de ce sa rād si mi-am pus māna la gura. Cānd s-a umplut colivia am fost scosi la ziua.
I-am asezat pe maistrul Dulceag si pe militarul care avea doua fracturi de craniu pe un covor de cauciuc, stropindu-le fata cu putina apa. Īn timp ce īmi curatam pielea arsa de pe brate, Toni ma īntreaba daca e ars rau pe spate. Ca sa nu se sperie si ca sa-l īncurajez, i-am zis ca e doar un fleac ce are el pe spate. Dar eu cum sunt ars? Toni ca sa ma īncurajeze si el pe mine, īmi zice: "Aoleo! Pai tu esti ca un porc pārlit īn ajunul Craciunului." Īntre timp a venit si Salvarea. Una singura. Cei mai putin arsi si raniti s-au repezit ca besmeticii catre Salvare. Atunci m-am īnfuriat rau de tot. Am īnceput sa īmpart la pumni īn stānga si-n dreapta, pāna am facut un pic de ordine. I-am urcat pe cei care erau mai grav accidentati īn Salvare si i-am trimis la spitalul din Petrosani. Dupa un timp au mai venit si alte Salvari si am ajuns si eu la spital.
Dupa primele īngrijiri, ne-au dus sa ne faca o injectie de īncurajare. Nu stiu cum s-au potrivit lucrurile, dar bag seama ca maistrul Dulceag si-a revenit din coma. Eu am ajuns īn fata lui la injectie. Acesta, cānd a vazut cum eram de ars pe spate, m-a īntrebat: "Iosca, tu m-ai salvat pe mine? Īn halul īn care esti, tu m-ai salvat pe mine?" Nu a mai zis nimic altceva. A iesit din rānd, si-a luat hainele si s-a dus direct la Putul Est. Trei zile la rānd a lucrat la salvare. Numeste asta cum vrei. Nebunie, curaj, spirit de sacrificiu. Eu nu l-am īnteles nici pāna acum.
Dupa aproape sase luni de stat prin spitale si sanatorii, am īnceput iarasi munca la mina Livezeni.
Anchetat sub escorta, cu pistoletul īn fata, legat de patul spitalului, avānd urina rosie si scaunul precum carbunele de negru...
Cam īn punctul acesta dorea Iosca sa īncheiem discutiile noastre, purtate īntr-o sāmbata de aprilie a anului 2006. Nu ma puteam īmpaca īnsa cu gāndul acesta. Ar fi fost ca un lucru facut pe jumatate. Stiam ca este un om foarte hotarāt si, daca a spus odata nu, pentru el asa ramāne. Am insistat totusi...
Nu stiu ce vrei sa mai afli. Ti-am spus ce mi s-a īntāmplat mie si prietenului meu, Toni, īn ziua exploziei de la mina Livezeni. Ceea ce a fost īn perioada imediat urmatoare nu mai tine strict de mina. Oricum, adevarul nu se va sti niciodata. Trebuie totusi sa-ti spun ca de la nenorocitul acela de ventilator am avut multe de tras. Singura mea vina, ca de fapt a tuturor celor care s-au aflat atunci īn subteran la mina Livezeni, a fost ca m-am (ne-am) aflat la locul nepotrivit īntr-un moment nepotrivit. Toata lumea stia ca explozia s-a produs īnainte de a se bransa ventilatorul la energia electrica. A trebuit sa fiu anchetat sub escorta, cu pistoletul īn fata, īn timp ce eram legat de patul spitalului, īn timp ce aveam urina rosie si scaunul precum carbunele de negru. A trebuit sa fiu tārāt prin 12 procese ca sa mi se dovedeasca nevinovatia. Pentru ce sa rascolim toate astea? Prea putini sunt cei care stiau sau stiu ca acea faimoasa combina Alpin nu era autorizata pentru subteran. Cutia de borne era din tabla ordinara, nicidecum din materiale antigrizutoase. Oare din cauza acelui ventilator polonez nebransat, din cei aproape 400 de metri de coloana de aeraj de la frontul unde se lucra cu Alpin-ul, nu s-au putut gasi bucati mai mari de o palma? Cānd īncercam sa-i explic procurorului treaba asta, el īmi taia repede macaroana. Īn afara de combina Alpin, tu īmi raspunzi doar la ce te īntreb eu. Crezi ca īntāmplator de atunci nu se mai foloseste īn nici o mina din Romānia aerajul combinat aspirant-refulant?
Chiar daca am fost tratati din punct de vedere medical si social fara repros, sunt totusi multe lucruri care nu se pot trece cu vederea. Nici acum dupa un sfert de veac.
Stānd de vorba cu mai multi dintre nefericitii participanti, fara vrerea lor, la acel eveniment tragic, petrecut la mina Livezeni īn 29 noiembrie 1980, am descoperit multe amanunte nestiute pāna acum. Poate, cineva, cāndva, īntr-o alta scriere sau rescriere, le va scoate la lumina. Iar daca nu, atunci vor ramāne īngropate īn memoria celor care le detin. Desi, pentru povestile tragice ale mineritului, ar fi de preferat sa iasa la zi...