Lumea pe care o vedem

Din nou despre optimism

        Într-unul din textele anterioare, pomeneam despre fizioterapeutul care recomanda tratamentul naturist. A doua vizită mi-a programat-o aproape de sfârşitul programului. L-am anunţat din timp că va trebui să mă întorc în aceeasi zi în localitatea de domiciliu. E plin de surprize omul ăsta! Şi-a aranjat din timp transportul pe o distanţă de aproape 200 de km, ştiind că nu-l voi refuza. Cum aş fi putut, gândindu-mă că îmi va face o reducere de tarif? După terminarea consultaţiei şi a tratamentului, îşi ia rucsacul de sportiv, eu îmi iau alifiile şi siropurile, închide "dugheana" şi ne instalăm în Opelul meu, care are ani mai mulţi decât are dumnealui în profesie. Până la ieşirea din Zalău nu a scos o vorbă! Trecând prin dreptul unei liziere de salcâmi mă întreabă:
        "Ai observat că atunci când stai cu faţa la soare umbrele cad întotdeauna în spatele tău?"
        I-am răspuns că mi se pare normal şi logic să fie aşa.
        "Nu ştiu dacă e logic, dar ştiu că poate fi şi o metaforă, o modalitate poetică de a recomnada gândirea optimistă. Ceea ce priveşti creşte în viaţa ta. Ceea ce ignori cade în spatele tău. Dacă te întorci şi te uiţi numai la umbre, acestea devin viaţa ta".
        Instantaneu mi-am adus aminte de un orb trecând strada. Un "văzător", râzând nervos, m-a întrebat dacă eu cred că orbul e "chiar atât de orb". Atunci nu am înţeles ce i s-a părut amuzant "văzătorului". Acum cred că răspunsul rezidă în nervozitatea pe care ne-o provoacă oamenii care trec peste nenorocirile lor. (Poate că râdem nervos pentru că noi nu am trecut încă peste micile noastre probleme.)
        În zilele noastre, oamenii se grăbesc să se considere victime. Cu toţii ne simţim victimele unui abuz, fie el emoţional, sexual sau rasial. Ne place să considerăm dificultăţile pe care le întâlnim în viaţă nişte imense nedreptăţi.
        Are fizioterapeutul meu un fel de a te lua prin surprindere care te blochează pur şi simplu! Fără nici o legătură cu cele discutate anterior, mă întrebă ce părere am despre sloganul "Viaţa e o pacoste şi la sfârşit mori"? I-am răspuns că e o chestie idioată. Asta mi-a venit mai rapid în minte.
        "Pe mine ideea asta m-a pus întotdeauna pe gânduri. Nu mi se pare logică. Dacă viaţa e atât de rea, moartea ar trebui să fie binevenită. Cred că ar trebui spus: viaţa este o pacoste, dar vestea bună e că la sfârşit mori."
        Dintr-odată se întoarce către mine cu degetul arătător întins.
        "Ce ai face dacă ţi-aş pune un pistol la tâmplă?"
        Aş încerca să scap de pistol şi de dumneata, totodată.
        "De ce?"
        Păi, pentru că am motive pentru care nu vreau să mor.
        "Răspuns de pesimist. Să şti şi tu, că pesimiştii în situaţii limită devin capabili să se gândească la o sumedenie de motive pentru a supravieţui. Aceste motive sunt întotdeauna prezente în noi, aşteaptând să fie scoase la lumină. Pesimismul, după părerea mea, este de obicei un stindard fals pe care îl fluturăm doar pentru a ne atrage simpatia celorlalţi "
        "Un alt slogan pe care îl aud frecvent" – spune tovarăşul de călătorie – "este: Se mai întâmplă şi nenorociri. Consider acest slogan ca fiind optimist la modul ironic. Una din calităţile optimiştilor este aceea de a nu se lăsa surprinşi, copleşiţi sau ofensaţi de necazuri. Ei ştiu că există şi nenorociri şi mai stiu şi că pot să le facă faţă".
        Dar se întâmplă şi dragoste, încerc să-i dau o replică.
        "Nu, nu, înţelegi greşit lucrurile. Nenorocirile se mai întâmplă. Dragostea nu. Dragostea nu se întâmplă pur şi simplu. Dragostea este creeată! În cartea sa, Învierea fiului, Neil Kaufman relatează o extraordinară poveste adevărată despre cum el şi soţia sa şi-au vindecat fiul de autism şi l-au ajutat să ducă o viaţă fericită şi deschisă.
Kaufman şi soţia sa s-au hotărât în mod conştient să privească handicapul fiului lor ca o mare binecuvâtare pentru ei. O simplă alegere, precum aceea de a sta cu faţa la soare şi nu la umbre. Dar, cum spune Kaufman, felul în care alegem să privim lumea creează lumea pe care o vedem."
        Cu "zicerile" acestea, şi altele pe care nu le-am menţionat, fizioterapeutul meu şi-a plătit drumul de la Zalău la Alba Iulia. Nu-mi pare rău de afacerea pe care am făcut-o.
        Scriind aceste rînduri mă gîndesc că unii dintre noi aşteaptă să afle cine sunt după opiniile şi impresiile altora. Ne bazăm în aşa-zisa imagine despre sine pe felul în care ne privesc ceilalţi. Este minunat să primim confirmări de la ceilalţi. Toţi avem nevoie de ele pentru a ne simţi bine. Dar dacă ele sunt totul, suntem în pericol să fim mult mai puţin decât putem fi, pentru că imaginea noastră despre noi depinde de ceilalţi. Iar ei văd doar ceea ce riscăm aici şi acum. Ei nu vor vedea niciodată ceea ce se află în interiorul nostru şi aşteaptă să iasă la lumină. Nevăzând totul, ei ne vor subestima întotdeauna.

Ion Pascal Vlad