"Lacrimi, chipuri împietrite, guri care nu mai pot să scoată nici măcar un sunet și un oraș înmărmurit de durere. E Petrila și oamenii ei, e o sâmbătă câinoasă dintr-un noiembrie sumbru. Mina și-a luat tributul: 12 vieți, 12 destine frânte. 13 copii au rămas orfani".
Este preambulul unui reportaj publicat de Jurnalul Național, semnat de Monalise Hihm, reportaj scris cu bun simț și compasiune pentru victimele exploziei de la mina Petrila.
Noiembrie necruțător, ca acela din 1980 de la mina Livezeni.
Noiembrie urât în cuget, simțiri, întâmplări.
Aș fi preferat să nu scriu nimic despre această nenorocire, să mă rog în liniște pentru cei morți și, deopotrivă, pentru femeile rămase fără sprijin, pentru copiii rămași fără tată. Dar...iată ce poate să debiteze un avorton, un handicapat, un dezechilibrat, căruia i-a plecat mintea de acasă, ascuns sub mantia anonimatului virtual, drept comentariu la respectivul reportaj: "N-au murit decât 12? Trebuia să moară cel puțin 500 de scursuri care au readus România în feudalism. Mă piș pe mormântul lor și în sicriele lor de gunoaie...."
Sunt sigur, după felul cum reușește să se exprime, că acest mizerabil avorton este mai tânăr decât Adrian Mățan, studentul de 27 de ani căruia mina i-a curmat viața. Ce știa acest tânăr, ca de altfel și ceilalți de 33, 34, 35 de ani, care au sfârșit în adâncurile pământului - fulgerați de explozie - despre anii '90-'91, despre mânăriile politice ale acelor ani? Cei care erau maturi în acele zile tulburi vor să uite felul cum au fost manipulați, mințiți, furați. Dar... iată cum vine un nimeni fără de nume și fără de Dumnezeu (ca ăsta sunt mai mulți în spațiul virtual) să-și lase balele verbale pe nevinovăția unor oameni, care n-au nimic în comun cu acele evenimente, singura lor vină este că trăiesc în această Vale, muncesc ca sclavii în condiții inimaginabile, pentru ca nimeni în drum de genul ăstuia să aibă apă caldă și căldură în cocioaba lui de beton. Alde de- știa, rahaturi fără nici o culoare, bipezi cu creier de bibilică, readuc România în evul mediu. Nu voi putea plânge niciodată astfel de forme de viață.
Noiembrie urât în cuget, simțiri, întâmplări! Şi peste toate, nici Dumnezeu nu e cu noi.
Zilele acestea s-a vorbit și s-a scris mult despre faptul că acești mineri au fost obligați să intre în subteran și că n-au curajul să vorbească. Nenorocirea, din 15 noiembrie 2008, întâmplată la mina Petrila, se află la stadiul de comisie ministerială. Nu suntem noi cei chemați să analizăm cauzele care au produs această tragedie. După cum merg lucrurile în țara asta s-ar putea ca nici comisia să nu o facă, deși minerii, oamenii Văii Jiului au dreptul să știe și să afle ce le rezervă viitorul. România trebuie să treacă periodic prin câte o tragedie ca să se constate public și să admită - musai la televizor - că mineritul e în comă? Oare numai de atâta suntem în stare ca națiune?
Desigur, evenimente de genul acesta trebuie mediatizate, pentru ca oamenii să aibă cunoștință de ele și să poată lua atitudine. Însă modul cum televiziunile prezintă, din oră în oră, tragedia de la Petrila, precum și felul în care a expus durerea familiilor arată că românii nu știu să suferă cu demnitate și discreție. Publicitatea excesivă este până la urmă o lipsă de respect pentru cei morți.
De ce nu lăsăm femeile și copiii minerilor să-i plângă în liniște și singurătate pe cei ce le aduceau pâinea în casă?
Dumnezeu să-i ierte