Râsul hienei, râsul şacalului

        În ultimele luni descopăr tot mai multe lucruri, care mă fac să fiu mândru de poporul meu. Bunăoară, civilizaţii de greci antici ar fi spus că râsul a apărut pentru prima dată la mai puţin civilizaţii traco-geto-daci, odată cu jupuirea unui ţap. Greci spuneau despre acei barbari că râdeau şi de lucrurile sfinte, că făceau haz de necaz şi pe la înmormântări. Când râsul le-a stat în gât, ori s-au prăpădit de atâta haz cu ocazia ocupării lor de către romani, nevestele nemângâiate au sărit de gâtul cuceritorilor învăţând râsul lor spumos şi lipsit de griji. Din această simbioză a ieşit nu numai un popor nou ci şi un mod unic de a râde. Filosofi l-au  numit "râsu - plânsu"
        Acum că noul popor a învăţat să râdă în chip naţional, s-a pus pe râs mai să se prăpădească, ba la retragerea romană, ba la ocupaţiile hune, maghiare, tătare, turce sau...sovietice! Chiar aşa, să te prăpădeşti de-atâta râs... Însă  poporul meu destoinic nu s-a prăpădit de tot. A avut timp să inventeze o altă formă de râs neaoş.
        În timp ce râsul ancestral supravieţuia mai ales pe la ţară prin snoave, strigături şi alte chestii salvate prin cărţi şi arhive (să li se piardă urma) prin târguri îşi făcea apariţia băşcălia. Miştocăreala. Dacă la început se râdea de caraghioşi, adică un fel de paiaţe, acum am început să râdem unul de celălalt... tot un fel de paiaţe.

Momentul de cumpănă

        Se spune că râsul este şi o armă. Problema este că dacă o îndrepţi către cine nu trebuie s-ar putea să te prăpădeşti instantaneu, pentru că una e să râzi de Nae de la împins vagoane şi cu  totul alta să râzi de... Învăţând pe propria cămaşă românii şi-au dat seama că râsul are nişte limite. Dincolo de aceste limite râdem pe ascuns, pe la colţuri, între prieteni (dacă avem) sau cel mai sănătos, râdem singuri, ca hiena, sau şacalul - adică degeaba. Sau râdem de vreun semen cu dificultăţi fizice, mintale, financiare... dificultăţi să fie! Acel semen nu va avea puterea să ne ia de urechi.
        Când românii nu au mai putut să râdă, de atâta râs, trecând peste momentul de cumpănă, au inventat genul literar numit banc politic, un fel de rudă apropiată a literaturii de sertar. El este o dovadă a spiritului umoristic românesc, care se manifestă printr-un râs mai puţin sănătos. Tot acest gen a făcut ca spiritul religios să capete noi valenţe: fiecare român care spunea bancuri se ruga lui Dumnezeu ca ceilalţi doi care îl ascultă să nu aibă ochii albaştri. Pentru credinţa lor, erau răsplătiţi! Doar unul îi avea.
        E drept, câţiva autori au încercat să tragă râsul pe o pantă mai moralizatoare si, şi-au luat drept ţintă handicapaţii morali (handicap moral?!) ceea ce i-a făcut de râsul lumii. Criticile, fabulele, scrisorile, momentele, schiţele, comediile, au adus autorii prin balamucuri sau au imigrat, iar situaţia lor materială a ajuns de râsul curcilor! Totuşi, românii sunt un popor care aplică blândeţea creştină: nu împuşcă bucătarii. Nici autorii. Îi uită...
        După mulţi ani, momentul de cumpănă a trecut. Cei cu privirea albastră i-au lăsat în pace pe bancurişti, ba chiar s-au întovărăşit trecând la scrierea de scenarii: Cum să furi 100 de milioane de la Bancorex, Cum să provoci sosirea organizată a minerilor, Cum să înfiinţezi un partid de opoziţie şi altele asemănătoare. Iar românii râdeau de se prăpădeau, care pe unde erau, prin puşcării, pe la Gătaia, pe la Socola şi alte stabilimente distractive. De fapt, nici nu conta cum şi pe unde râdeau. Bine că râdeau!

Coşmar mioritic?

        Au trecut şi  acele vremuri frumoase, printr-un act, printr-un scenariu din cele amintite. Mai râdem şi acum (cei care mai râdem) amintindu-ne ce întrebări tâmpite puneam. (ex. Unde ne sunt teroriştii?)  Râsul a trecut în altă eră, adică a dispărut...
        Se pare că românul nu mai râde. Nu mai are de ce. Dacă nu s-a râs când Gigi Becali a întrat în politică....când C.V. Tudor  şi-a luat consilier evreu în alegerile prezidenţiale...când marii actori politici ne-au delectat că arta lor în atâtea şi-atâtea spectacole de neuitat...Nu mai avem forţă să râdem  politicalli correct  doar rar, şi atunci de alţi (cu alţi) actori politici de peste mări şi ţări. Băşcălia este muribundă. Doar vreo 5-10% din populaţie mai râde de restul de 90-95%.
        Este destul să priveşti străzile oraşelor şi satelor româneşti. Aproape nimeni nu râde.   Foarte puţini mai zâmbim. Mama aceea care îşi plimbă copilul mai curând îl târâie. Cei doi soţi plimbându-se alene par doi străini... Vecinii aceia par mai degrabă gata să-şi sară la beregată.
        Dar nu numai pe străzi vezi feţe încruntate ci şi la petreceri, nunţi, revelioane... Toţi stau ca la înmormântare...Nu, nu ca strămoşii traci...Posomorâţi, cu privirea  fixată - ca pe butelie - pe vecini. Nu cumva aceştia să beneficieze de vreun avantaj - numărându-şi banii, succesele, dumicaţii, paharele...Muzica nu a fost bună, mâncarea nu a fost multă, sala a fost mică, şampania nu a făcut fâs , nimeni nu ne-a băgat în seamă, rochia vecinei a fost frumoasă, X a dansat cu Y, Z nu a dansat deloc... Vesel, nu?
        Vi se pare un coşmar mioritic? Vă întreb pe voi, yankeilor, pe voi europeni democratizaţi înainte de Cristos. Staţi puţin şi zâmbiţi. Nu se ştie unde este ascunsă o cameră de filmat! Uitaţi-vă în jur. Credeţi că râdeţi mai mult? Râdeţi sănătos, degajat, de handicapurile morale ale semenilor? Citiţi o carte umoristică? Mai spuneţi vreo glumă bună­? Râdeţi la glumele celorlalţi? De fapt, mai spune careva glume? Mai râde cineva pe la voi? Râdeţi cu prietenii, cu soţia, copiii...? Nu de glume porcoase, nu de handicapurile fizice, intelectuale sau financiare ale celorlalţi.....Nu cu răutate, nu cinic, superior, sarcastic, umil, indiferent, tâmp, de circumstanţă, în băşcălie, de necaz...
        Nu ca o hienă! Nu ca un şacal. Pur şi simplu ca o fiinţă umană.
        Na, că m-am înfuriat... de atâta râs...

                Ion Pascal Vlad