Aud vorbindu-se mereu despre violența domestică și nu înțeleg cum vine asta! Este violența de mai multe feluri; domestică, sălbatică, verbală, religioasă, juvenilă, octogenară, extraterestră sau mai știe naiba cum? Sau este pur și simplu VIOLENȚĂ?
Dacă îmi snopesc femeia, copilul, pe mama sau pe bunica în bătaie, se cheamă că sunt un violent domestic. Asta pentru că eu - ființă rațională - pot trăi liniștit fără să le sparg fața semenilor, fără să rup picioarele câinelui care mă păzește, fără să dau cu parul în coastele calului pe care îl țin flămând și însetat. Pot trăi liniștit fără aceste acte de curaj. De aceea violența mea se numește domestică?! Spre deosebire de tigrul acela fioros, care rupe gâtul unei antilope, din necesitate, pentru a se hrăni și a avea puterea să-și perpetueze specia. Acel tigru este sălbatic, deci, și violența sa este sălbatică. Nu...? Ştiu prea bine la ce se referă sintagma violență domestică. Însă, faptul că eu, ființa rațională, îi torturez pe cei din jurul meu, cu cruzime și bestialitate, mi se pare că nu ține de un comportament domestic sau domesticit, ci mai degrabă de altceva.
Cu privire la violență, Krishnamurti** spunea că: există două curente principale de gândire. Unul consideră că violența este înnăscută omului, celălalt susține că violența este produsul moștenirii sociale și culturale. Nici una din aceste două abordări nu ne interesează, le considerăm ca fiind lipsite de importanță. Importantă este problema în sine: faptul că noi suntem violenți, iar nu gândul cu privire la acest subiect.
Am dezbătut problema violenței cu unul dintre puținii mei prietenii. Am dezbătut-o atât de profund încât, ne-am mâniat unul pe altul, am lăsat violența din noi să răbufnească, să dea pe dinafară.
Nu sunt venit cu pluta pe lumea asta. știu că, de când e lumea lume, omul a fost violent. Toate religiile au încercat să-l îmblânzească dar nici una nu a reușit. Gândindu-se, probabil, la acest aspect, prietenul meu spunea că nu există soluții la problema violenței. "Crezi că, dacă ai fi liber de orice violență, ai putea trăi într-o lume plină, de lăcomie, de ambiție, de invidie, de brutalitate, de violență? Nu crezi că vei fi distrus? Atâta timp cât restul lumii nu va lua hotărârea găsirii unei soluții la această problemă nu vei putea face nimic, ba, mai mult, vei cădea în derizoriu" spunea amicul meu.
În ceea ce mă privește, nu mă preocupă atitudinea altora. M-am săturat să port în mine sentimente de ură, invidie, gelozie, neliniște, frică, frustrări de tot felul - atribute ale violenței. Doresc să trăiesc în deplină pace...ceea ce nu înseamnă că doresc să mor. Doresc să trăiesc pe acest pământ minunat, bogat, frumos și roditor, să privesc la copaci, la flori, la râuri, la semeni și în același timp să trăiesc în pace cu mine însumi și cu lumea. Ce pot să fac pentru asta?
Sunt conștient de faptul că sunt o ființă omenească violentă. Am experimentat violența în mânie, în nevoile mele sexuale, în urile mele, în dușmăniile pe care le-a creat și doresc să înțeleg de ce am făcut toate astea. Doresc să înțeleg agresivitatea din om. Acesta a fost scopul discuției... prietene.
Violența nu înseamnă numai a ucide pe cineva. Tot violență este și atunci când folosim o vorbă aspră, când facem gestul de a înlătura pe cineva din drumul nostru, când ne supunem fiindcă ne e frică, când îl tragem pe celălalt de mânecă pentru a ne asculta vorbele. Violența nu este numai în abatoarele umane organizate în numele lui Dumnezeu, în numele societății, sau al unei țări. Violența este mult mai subtilă, mai profundă. Când spunem că suntem români, unguri, europeni, sau în alt fel, suntem violenți, fiindcă ne separăm de restul omenirii, și această separare - prin credință, prin naționalitate, prin tradiție - naște violență. "Cel care caută să înțeleagă violența nu aparține nici unei țări, nici unei religii, nici unui partid politic, nici unui sistem parțial - singurul lucru care îl interesează este înțelegerea deplină a umanității" spune Krishnamurti.
Una din manifestările obișnuite ale violenței este mânia. Dacă nevasta mea este atacată, îmi spun că mânia mea este justificată. Dacă este atacată țara mea, ideile mele, principiile mele, felul meu de viață, obiceiurile mele, sau măruntele, neînsemnatele mele păreri, devin mânios și, această mânie ar putea fi considerată îndreptățită.
Manifestările de mânie sunt justificate din punct de vedere moral, ca și faptul de a ucide în numele țării mele. Este oare mânia îndreptățită? Are ea vreo calitate pe care să o calific, în funcție de presiunea pe care o exercită societatea, după cum îmi convine?
Suntem condiționați de rasă, neam, social, religios, psihologic, iar aceste prejudecăți, ne fac mintea greoaie, ne-o tocesc și nu mai putem săpa în profunzime, să trecem dincolo de condamnări și justificări, să înțelegem ce se petrece în noi înșine și abia apoi în lumea exterioară. Violența este aici, în noi, ea nu vine dinafară, pleacă din noi și otrăvește lumea. Atâtea războaie nu ne-au învățat nimic, poate doar să înălțăm bariere din ce în ce mai numeroase între noi și semenii noștri. Atâtea orori despre care auzim, pe care le vedem zilnic chiar nu ne tulbură? Nu ne pasă? Dacă toate aste nu ne tulbură, mă întreb ce ne interesează? Să ne păstrăm averile, să bem, să mâncăm, să luăm stupefiante? Nu vedem că violența din noi e pe cale să distrugă lumea?
Dacă cineva va citi aceste rânduri îl asigur că nu sunt Mesia. Nu am intenția de a convinge pe cineva de ceva. Este viața fiecăruia și fiecare trăiește după cum crede de cuviință. Eu întreb numai dacă este cu putință ca o ființă omenească, integrată psihologic într-o societate, poate să se elibereze de propria violență. Când acest proces va fi posibil, atunci va apărea un mod de viață complet diferit.
Pentru a încerca să devenim mai puțin violenți ne sprijinim pe un concept, pe un ideal numit non-violență, gândind că făcând apel la opusul violenței vom putea să lichidăm faptul în sine. Cred că sunt slabe speranțe de reușită. Am avut nenumărate idealuri, toate cărțile sfinte sunt pline de ele, totuși noi suntem încă violenți.
În nenumărate summit-uri și conferințe ale Consiliului Europei, ale Comisiei Europene s-au dezbătut și actualizat efectele violenței (domestice?). Cu foarte mici excepții, toate aceste dezbateri la nivel ministerial au fost, și vor fi, un mod de a bate apa în piuă, un fel de aflare în treabă, atâta timp cât nu vom reuși să pătrundem în profunzimea minții noastre, acolo unde se găsește bisturiul necesar extirpării organului bolnav. Pentru a te elibera de violență, trebuie să o înțelegi în profunzime, mai mult, trebuie să treci dincolo de ea. Acest fapt nu se poate realiza numai prin justificare sau dezaprobare verbală. Putem predica non-violența până în pânzele albe și în tot acest timp nu vom face decât să semănăm semințele violenței.
Norvegia este țara europeană cu cel mai scăzut indice al violenței, având aproximativ 50 de adăposturi pentru cei abuzați fizic, în special femei și copii. În noiembrie 1999 guvernul norvegian a lansat Planul Guvernamental de Acțiune Împotriva Violenței. Acest plan cuprinde o serie de măsuri menite să întrerupă spirala violenței. În Norvegia, atacurile care implică violența sunt anchetate în cadrul dispozițiilor generale din Codul Penal. O infracțiune cu violență poate fi prezentată în fața instanței chiar dacă victima își retrage plângerea oficială.
De sigur, măsurile coercitive pot atenua unele efecte sociale nedorite. Însă violența nu va dispare din mintea oamenilor, cu toate constrângerile invocate de societate. Nu poți să te eliberezi de violență prin violență.
O lume fără violență ar fi o lume ideală, o ficțiune, o abstracțiune. Nici un om nu poate trăi în afara ansamblului concret, a realității. Neavând altă variantă, trebuie să trăim în ceea ce este; în actual.
Pentru a vedea ce este de fapt mânia, nu trebuie să facem nici un fel de judecată asupra ei. În momentul când concepem contrariul ei, o condamnăm și nu o mai putem vedea așa cum este. Când spunem că urâm, că nu suferim pe cineva, aceasta sună brutal, dar faptul este acolo; dacă îl examinăm în profunzime, complet, el dispare, în timp ce dacă spunem; Nu trebuie să urăsc...trebuie să iubesc din tot sufletul, atunci trăim într-o lume ipotetică, cu valori duble.
A trăi complet, din plin, în clipa de față, înseamnă a trăi cu ceea ce este, cu actualul, fără al condamna sau al justifica. Privind prin prisma aceasta, problema violenței se poate rezolva. Numai că, mintea noastră condiționată, modul de viață pe care îl ducem, structura societății în care trăim, ne împiedică să vedem un fapt așa cum este el și să ne eliberăm de el în clipa următoare. Unii dintre noi spun: Mă voi gândi... voi chibzui dacă este cu putință să mă eliberez de violență... voi încerca. Acest voi încerca este unul dintre cele mai rele lucruri pe care le putem face. A încerca, a face cât se poate mai bine - acest lucru nu există. Un lucru se face sau nu se face. Avem nevoie de timp să luăm o hotărâre atunci când ne arde casa? Casa arde din cauza violenței instalată pretutindeni în lume, iar noi spunem; Avem nevoie de timp pentru a elabora o strategie cu care să stingem focul. În timp ce casa arde, discutăm oare despre culoare părului, a ochilor pompierului? Sau acționăm?
Pentru a ne elibera de violență depinde numai și numai de noi. Nu există maestru, nu există profesor, sau altcineva, care să ne spună ce trebuie să facem. Fiecare este singur în această lume urâtă, smintită și brutală.
Să vedem cine scapă... Dixit!
Ion Pascal Vlad
** Krishnamurti: Eliberarea de cunoscut,
Editura Herald, București, 1996
sursa acestui material