Cuci şi oameni, oameni şi cuci

 

  A trecut Buna-Vestire.  Cel care trebuia să anunţe venirea primăverii, nu a venit. O fii având el – cucul - motivele lui de nu ne-a călcat încă în bătătură. Până s-o gândi el să ne onoreze cu prezenţa, să vedem cine este şi cam de ce este capabil acest şmecher fără domiciliu stabil pe cartea de identitate. Studii antropro – morfologice spun că Domnul Cuc şi doamna Cucă seamănă, în multe privinţe, mai de grabă cu omul, decât cu neamul păsăresc. Se mai spune, că Omul este printre puţinele fiinţe care are manifestări cuceşti (de te cruceşti) în ceea ce priveşte relaţiile familiale.

 In primul rând, domnului Cuc, nu-i place să-şi crească odraslele. Am spus     “să-şi cresacă”, de procreat îi place la nebunie, nu alta…

  Cum e posibil să procreezi, fără aţi creşte odraslele ? La om, ca şi la cuc, este posibil ! În cazul nostru, al românilor, chestia a devenit notorie de când televiziunile străine ne-au “aranjat”, arătând întregii lumi imagini din orfelinatele noastre “umane”. Spre deosebire de cuc, celelalte păsări nu fac aşa ceva. Ele au grijă de puii altora ca de proprii lor pui. La ele în cuib nu veţi vedea niciodată imagini comparabile cu orfelinatele umane…Dispreţul şi nepăsarea faţă de viaţa altuia sunt proprii omului…

  Spre deosebire de cuc, găina – neam de bibilică – are doar două scopuri în actul reproductiv: unul ar fi să aibă cu ce se lăuda, drept pentru care şi anunţă întreaga ogradă că a mai pierdut un ou, iar al doilea, să obţină atenţia berbantului – care o şi calcă, cocoşeşte. Chiar dacă aceste obiceiuri seamănă cu cele umane, ele nu aduc nici pe departe cu cele ale cucului. Cucul sau cuca, nu se ştie care, pune ouăle pe ascuns. Pe furiş, ca un hoţ, era să zic ca un securist, bine că m-am abţinut…Vine dumnealui pe la cuib străin, pe când nimeni nu-i acasă, trage cu coada ochiului în jur, miroase ouăle, după care aruncă un ou din cuib şi lasă în schimb unul propriu, leit cu cel aruncat. După care o întinde, tăcut ca o nălucă. Nici usturoi n-a mâncat, nici ciocul nu-i miroase. Vin proprietarii cuibului şi nici  nu le trece prin cap că duşmanul stă între ei. În timp ce părinţi naturali – cucul şi cuca – se zbenguie prin codru să-şi mai pună de-o odraslă, puiul doarme buştean în găoacea lui de ou cucesc. Asta ne spune că onor cucul – cuca este o pasăre extrem de grijulie. Nu vrea să i se piardă oul şi, nu-i este nici indiferentă supravieţuirea urmaşilor. Îngrijit cu dragoste la pieptul cald de părinte vitreg, puiul de cuc se grăbeşte să iasă primul din găoace…spre deosebire de om.

  Oamenii cred că lumea se mărgineşte la ceea ce văd în cercul lor strâmt. De geaba încearcă unii să ne spună că Dincolo ar fi o lume mai bună, mai minunată, ne temem îngrozitor de ce ar putea fi Acolo, şi ne ţinem cu ghearele şi ciocul de această lume, de găoacea noastră - poetic vorbind Pe când, puiul de cuc este convins că îl aşteaptă ceva Dincolo, adică o lume întreagă. Aceasta este diferenţa dintre a crede cu adevărat şi a crede numai din vârful buzelor. Oricât de convinşi am fi de lumea minunată de Dincolo, nu am da cucul din mână pe vulturul de pe gard.

  Acesta e cucul nostru! Dovedindu-şi credinţa în darurile revărsate asupra lui de către Domnul, odată ajuns afară din găoace, puişorul îşi ucide fraţii…Fraţii şi-au ucis mai toţi oamenii mai oameni – adică toţi cei care ar fi avut ceva de împărţit şi nu vroiau în ruptul capului (frăţesc) să împartă. Indiferent de credinţa lor religioasă. Şi Cain, şi David, şi Solomon, şi faraonii, zeii greci, şi eroii atei, şi sultanii, şi regii prea-creştini. Şi…toţi, ce mai!! E drept, ei nu o făceau ca şi cucul – aruncând din înălţimea cuibului părintesc frăţiorii aflaţi încă în ouă, spre zdrobirea lor prematură. Cucul face numai ce ştie el să facă. Omul ştie mai multe, aşa că i-a trecut prin minte cele mai năstruşnice metode de suprimare a “iubiţilor” fraţi; de la perna aplicată pe faţă, otravă, cuţit, ţeapă, săgeată, venin, piatră, paloş, apă (în exces), mâncare (ioc) foc, şi multe altele.

  Iată-l deci pe fiul cel uzurpator ajuns în cuib singur-singurel. Aici, pentru că nu are ce face, stă toată ziua cu ciocul căscat, nu ca să se mire de propria nesimţire, ci pentru ca părinţii de ocazie să aibă unde lăsa truda zilnică. Şi, creşte! Creşte mai ceva ca balaurul din poveste, ajungând în puţin timp să-i depăşească pe bunii părinţi adoptivi şi neştiutori. Când vine ziua scrisă în destin, îşi întinde aripile, şi pleacă în lumea lui…

  De ce a fost nevoie de toată această gargară pe tema cucului?

  Pentru că, această pasăre este binecuvântată de Dumnezeu! I s-a dat inimă şi minte de fiinţă umană. I s-a dat credinţa în ziua de mâine. I s-a dat fire de ucigaş şi nesimţire de tiran filial. Zic “i s-a dat”, pentru că numai un creator putea crea aşa ceva. Cuci şi oameni. Oameni şi cuci…

Până şi Isus a dat o pildă despre păsările “care nu ară şi nici nu seceră”, dar de care are grijă Tatăl. La care altă pasăre se putea El referi cu atâta milă şi înţelegere? Toate celelalte păsări “dau cu sapa”, construiesc cuiburi, îşi cresc pruncii, se adună în stol să se apere…Numai cucul, singur ca un …cuc, nu se amestecă deloc cu semenii lui. De ce ar face-o ? Să se ia de beregata frăţească? Nici cuib nu-şi face. Să ajungă să crească puii altor cuci? Nu-i pasă de nimic, Dumnezeu are grijă de el!

  Sunt mulţi oameni care procedează ca şi cucul. Ca şi el, nu au nevoie de stol…Îşi lasă câte un ou prin alte cuiburi…Îşi exploatează la sânge părinţii, rudele, copii, prietenii, relaţiile…Nu dau cu sapa, Doamne fereşte! Când ar mai avea vreme să facă bani?….  

 

Doar într-o singură privinţă nu se aseamănă cucul cu noi. Cât timp stă în cuib străin, îşi ţine ciocul mic. A aflat că fiecare pasăre pre limba ei piere! Aşa că îşi ţine pliscul. La mierlă face ca mierla, la vrabie face ca vrabia. Probabil ştie că părinţi adoptivi, oricât de mic creier ar avea, dacă l-ar auzi spunând chiar şi un “cu-cu”, l-ar da de-a dura din cuib de nu s-ar vedea. Dar oamenii, nu. Unii după ce s-au văzut în cuib străin încep să se umfle în pene, să-şi tripleze tupeul comentând, parlamentând: „Nu-s pe pământ părinţi adoptivi mai tâmpiţi decât ai noştri… Cuibul e prea strâmt, vrem autonomie lărgită asupra cuibului şi a împrejurimilor… Nu apreciază norocul ce a dat peste ei, trezindu-se cu un cuc de toată frumuseţea… Adoptivii aceştia, ar trebui să fie mai harnici şi mai inventivi…. În timp ce ne hrănesc să ne cânte şi vreun tril pe limba noastră…ar fi cazul să înveţe şi ei să pronunţe, măcar din când în când sunetele sublime cu-cu…să ne fi dat o şansă în plus, să fi curăţat cuibul de alte ouă înainte de sosirea noastră… după atâţia vermişori, o grăunţă-două de canabis nu ar face gaură în cer…”

  Cam asta spuneam, şi multe altele. Spre deosebire de cucul binecuvântat de Dumnezeu, unii s-au trezit într-un cuib în care puişorii băştinaşi ieşiseră deja din ouă. Trebuie să accepte soarta tragică şi nedreaptă, căci n-au încotro şi să împartă vermişorii cu ei. Dar nu-i nimic, au răbdare şi o groază de nesimţire. Până să le crească aripile, dau din coate.

 

 

Ion Pascal VLAD