BUNĂTATEA - ca stare de spirit

 

….în afară de arestările din fotbalul românesc, în afară de scandalurile politice şi divertismentul de doi bani din lumea mondenă, de alegeri şi deturnări de fonduri, de incapacitatea atragerii de fonduri, în afară de corupţia generalizată, de morţii de pe drumurile României şi  de autostrăzile care nu se fac….despre Bunătate, de exemplu…

  Poate unii se întreabă despre ce să scrii într-o Românie bulversată şi tot mai deznădăjduită? Oare chiar nu se mai întâmplă nimic bun în ţara asta? Oare bunătatea - la români - a devenit o marfă rară? Oare ne-a dispărut capacitatea de a recunoaşte binele, acolo unde el există şi de a face binele atunci când ne stă în putinţă? Se pare că zilnic suntem preocupaţi de a găsi nod în papura semenilor, iar dacă putem face  cel mai mic rău, ne grăbim să-l facem. Parcă toate „talentele” sunt preţuite mai mult decât bunătatea, care trece tot mai des o specie a prostiei. Astfel, „ziaristul bun e ziaristul arţăgos şi dur”, politicianul bun e individul combativ, care ştie să-şi arate „muşchii şi să manevreze dezlănţuit dejecţii”, televiziunea bună e aceea care ne îndoapă cu hărţuială şi cafteală! Afaceristul „descurcăreţ”, femeia de carieră, adolescentul, şoferul agresiv, şmecherul, băşcăliosul, toţi vor să nu fie luaţi de fraieri, „adică să nu apară înconjuraţi de nimbul bunătăţii (Andrei Pleşu) .”

  Dacă cineva face o treabă bună, imediat apar câţiva cârcotaşi - care le ştiu pe toate – şi  dau cu tine de pământ. Nu câştigă nimic din asta, dar rămân cu satisfacţia de a lovi şi de a pune răul înaintea binelui. Construieşte cineva ceva frumos şi bun, scrie cineva o carte bună, trebuie căutat la „linguruş”, demolat, pus totul într-un cadru urât mirositor, redus, minimalizat. Trăim într-o ţară în care hărnicia şi bunătatea - din start - sunt supuse eşecului! Adunăturile de netrebnici au ca sport preferat aruncatul cu piatra. Derbedei paranoici şi sterili , dacă ştiu să înjure, capătă mai multă credibilitate decât omul cuminte şi merituos. Nu se mai citeşte, nu se mai fac analize serioase. Se fac dosare, se colecţionează suspiciuni.

  Pentru a ieşi din acest carusel, n-ar fi nevoie decât de puţină competenţă şi, mai ales, de puţină bunătate!

  În urmă cu puţin timp, o doamnă respectabilă (nu-i  scriem numele, pentru a nu fi bănuiţi de oportunism) ne povestea despre cum a ajutat pe un angajat mai nevoiaş să-şi repare şi să-şi consolideze locuinţa. „Am cumpărat materiale şi gemuri termopan, am plătit meseriaşi şi i-am făcut o casă aproape nouă, lui…..”. Am întrebat cât a costat acest gest. Cu chiu cu vai, ne-a răspuns, abia şoptit: „în jur  de 140 de milioane (vechi)”. Cu toate că nu avea nevoie de un angajat în plus – respectabila Doamnă - a angajat o persoană care avea 8 (opt) copii şi nici o sursă de venit!

A făcut aceste gesturi nu pentru a atrage alegătorii, nu pentru a se vorbi în comunitate despre generozitatea sa. A făcut aceste gesturi „pentru că mă simt mai bine, mai liniştită sufleteşte, dacă pot să ajut pe alţii mai nefericiţi decât mine, să dau din ce am şi celor care au mai puţin”. Câţi dintre noi putem face acest exerciţiu discret al bunătăţii??!!

  Din camera de hotel - unde fac aceste însemnări – privesc unduirea pădurii atinsă de briză. Verdele crud al copacilor, verdele de primăvară, mă linişteşte sufleteşte, „când la voioşi oameni gândeşti”, (G. Trakl). Mă gândesc că, dacă am putea acorda un cât de mic răgaz lucrurilor, dacă am arunca, de jur-împrejur o privire odihnită, curioasă, nepătimaşă, am putea găsi destule argumente să ne bucurăm. Să spunem că lucrurile încă funcţionează, că mai există oameni întregi şi întâlniri miraculoase. Chiar dacă trăim într-un mediu toxic, mai putem găsi destule mirodenii subtile, care să ne facă viaţa mai uşoară, mai plăcută, mai utilă, pentru noi şi pentru cei din jurul nostru.

 Îmi aduc aminte de întrebarea lui Avraam către Dumnezeu, înaintea condamnării Sodomei: „Câţi dintre locuitorii unei cetăţi trebuie să fie buni, pentru ca răul din ea să nu ducă la dezastru? – Măcar zece, răspunde Dumnezeu”.

Zece, adică foarte puţini. Nu se cere ca binele să fie majoritar. Se cere doar ca binele să existe, să poată fi identificat, chiar şi într-un procent minim. Când binele e prezent, el lucrează ca drojdia în aluat. Lumea poate fi salvată dacă reţeta drojdiei originare se păstrează, dacă fiecare din locuitorii ei se va strădui să fie număraţi prin-tre cei zece.

  Câţi dintre noi reuşim?

Cu siguranţă, Doamna pomenită în aceste rânduri, se numără printre „cei zece”!