Ne datorează Dumnezeu ceva

 

  Caut să inventez fel de fel de strategii pentru a nu mă gândi la trecut. Mi se pare ilogic, lipsit de sens să trăieşti din amintiri, să trăieşti în trecut. Problemele trecutului, atât timp cât nu au repercusiuni în  prezent, nu mai pot fi îndreptate şi nu mai au nici o relevanţă pentru prezent, iar pentru viitor nici atât.

  Sunt, totuşi, momente când trebuie să vorbim despre trecut, tocmai din dorinţa şi obligaţia morală de a cârpi cumva prezentul. De a descoperi prin ceaţa tot mai densă cărările mai puţin înspinate, mai puţin alunecoase, claritatea unei lumini care să ne facă viaţa mai suportabilă

  Cineva spunea că „fiecare generaţie schimbă ceva esenţial!” Generaţia celor ca mine - care încet, încet este trimisă „la gară” – a reacţionat (luptat??) împotriva comunismului. Fiecare individ după curajul şi capacităţile lui. E adevărat că unii dintre noi „luptă” şi azi   pentru a se aciui prin sferele puterii. Mă întreb însă, împotriva a ce se vor revolta tinerii români născuţi după 1990? Dacă cei de dinaintea lor şi-au dorit dispariţia comunismului – şi au trăit-o euforic, în pofida dezamăgirilor previzibile – cei de azi au oare, măcar un punct de plecare, dacă nu un program cristalizat? Până la nenorocita asta de criză, se consuma. Se acumulau bunuri. Se călătorea mult. Se schimbau locurile de muncă pentru altele mai bine plătite. Se putea iubi şi petrece o seară cu prietenii. În  contextul actual, depărtarea tinerilor faţă de soarta politică a ţării şi scârba faţă de tranziţia care nu se mai termină, vor costa mult mai mult. Asta pentru că nimeni nu a pregătit o alternativă. Nimeni nu s-a gândit că „renaşterea capitalistă a României” se va transforma într-un coşmar, alcătuit din şomaj, incertitudini cu carul, datorii uriaşe şi insolvabile şi lipsa de obiective cât de cât clare!!

  Problemele naţiunii sunt grave şi nu e absolut deloc indicat să le tratăm superficial. Recentele statistici indică faptul că sărăcia, preponderentă în mediul rural, şi-a întins tentaculele peste oraşele ţării, afectând în special tinerii între 15 şi 25 de ani. Oare asta nu ar trebui să trezească din amorţeală tineretul studios?

  Când viaţa economică a unei ţări devine precară, guvernul trebuie să-şi asume răspunderi sporite pentru eliminarea efectelor nocive, nedorite. El trebuie să elaboreze planuri concrete pentru a face faţă situaţiilor critice ( de criză). Poate că nu suntem informaţi suficient, dar în locul unor programe concrete de relansare a economiei, constatăm că onor guvernul impune tot mai multe taxe şi impozite, tot mai multe restricţii. În astfel de condiţii, e foarte posibil ca economia să meargă şi mai prost, ceea ce va duce inevitabil la instabilitate, la tulburări sociale şi politice,  sau chiar la confruntare directă a maselor cu puterea. Atunci guvernul trebuie să intervină, pentru a păstra ordinea publică şi propria sa autoritate. Se ştie că în astfel de situaţii se concentrează tot mai multă putere în mâinile guvernanţilor şi a birocraţilor. Şi cum puterea este o marfă extrem de tentantă, se ajunge într-o situaţie în care, până şi cei care nu au urmărit-o, ci au căpătat-o, pentru că alţii şi-au exercitat la un moment dat (era să zic dreptul de vot) puterea asupra lor, să se deprindă cu gustul ei. „Şi nu ne duce pe noi în ispită” ne rugăm la Dumnezeu. Oamenii când sunt supuşi, pe timp îndelungat, unei ispite atrăgătoare, până la urmă cedează. În România, în această privinţă, este ceva atipic. De aproape două decenii, pe coridoarele puterii se perindă aceleaşi feţe. Aceşti neo-comunişti cred că trebuie să treacă pe lumea ailaltă direct din guvern, din justiţie, din poliţie şi alte structuri ale puterii. Ei nu cedează nici un centimetru din teritoriul pe care l-au cucerit cu atâta „sudoare”, nici un scaun pentru noii veniţi, nici o concesie pentru pauperi. Când cineva ţine cu atâta îndârjire de putere, lucrurile trebuie să dea de gândit. E posibil ca o fantasmă, în formă de dictatură, să ne aştepte după colţ. La aşa ceva trebuie să gândim cu toţii, nu numai  tinerii. Cu toţii, „de la cel cu ţâţa-n gură, până la cel cu barba sură”.

  Dar suntem oare în stare să gândim? Pot tinerii României să gândească în perspectivă? Nu vreau să spun că suntem toţi nişte proşti. Suntem doar leneşi şi indolenţi. Chiar credeţi gogoriţa,  că generaţia mea a luptat împotriva comunismului? A luptat pe dracu! Sigur, au fost excepţii, oameni care au suferit enorm şi care au plătit cu viaţa lor şi a rudelor lor, pentru curajul nebunesc de care au dat dovadă. În rest, cei mai mulţi, ne-am fofilat cum am putut, ascunzându-ne după cireş,  băgându-ne capul în gunoaiele rea-lităţii, aşteptând ca alţii să ne ridice în picioare, să ne înlăture pâsla de pe ochi, aşteptând cu infantilă candoare ajutorul lui Dumnezeu. De parcă EL  ne datora, sau ne datorează ceva. Ar trebui să ne debarasăm urgent de această încăpăţânare. Dumnezeu nu ne datorează absolut nimic. Dacă vrem să mâncăm legume gustoase, trebuie să ne îngrijim singuri grădina!

  Pentru asta este nevoie de unelte noi în această ţară - condusă de o clasă politică tot mai zăpăcită şi descalificată (moral, in-telectual, profesional). Este nevoie de ceva nou, curajos, capabil să tranşeze, măcar pentru un secol, dilemele, complexele de inferioritate, să înlăture definitiv sechelele unui regim totalitar. Din nefericire, generaţia mea n-a dus lucrurile până la capăt. Din prostie sau din neştiinţă s-a mulţumit cu focul de paie şi jumătăţile de măsură. Vor face tinerii de azi mai mult? E oare posibil?