SĂ NU DĂM ÎN MINTEA COPIILOR,

CÂND VORBIM DESPRE... COPII !

 

„Prin copil se înţelege persoana care nu a împlinit vârsta de 18 ani şi care nu are capacitatea deplină de exerciţiu”. (Convenţia ONU, asupra drepturilor copilului)

 

  În ultimele perioade, am văzut mai multe  filme în care „oameni maturi” îşi rezolvau problemele lor idiote şi cretinoide, folosindu-se de copii. Mărturisesc că ştiam puţine despre drepturile copilului – aşa cum sunt ele stipulate de organismele internaţionale. Ştiam totuşi unele lucruri, învăţate de la bunicii şi părinţii mei, altele învăţate de la viaţă. Cu acestea mi-am crescut şi educat proprii copii. După cum se prezintă situaţia, se pare că nu am greşit. Curiozitatea m-a determinat însă să citesc (e drept, cu întârziere)  Convenţia ONU cu privire la drepturile copilului, precum şi Raportul Alternativ privind respectarea drepturilor copilului în România. Ideea  acestui material m-a preocupat mai demult. Declicul s-a produs însă recent, după ce am terminat de citit „Minunata lume nouă” de Aldous Huxley***

***(O lume în care poate vor trăi urmaşii noştri. O lume în care copiii se nasc în laboratoare, condiţionaţi, programaţi pentru o anumită muncă. O lume în care oamenii sunt separaţi pe clase de inteligenţă, de la Alfa Plus – geniile, la Epsilon Minus care sunt „făcuţi” pentru a trăi în anumite condiţii de muncă; oameni care nu îmbătrânesc niciodată şi care…uneori…dispar. Modul lor de a învăţa este unul foarte simplu; ascultă de mii de ori în timpul somnului informaţiile programate şi se trezesc că „ştiu de undeva” să facă diferite munci sau au diferite informaţii. Dar nu pot face conexiuni. Faptul că li se administrează zilnic, gratuit, soma (un drog halucinogen) îi menţine permanent în tiparele existenţiale programate de controlorii societăţii. Cartea merită să fie citită.)

Educaţie sau îndoctrinare?

 

Nu vreau să critic inteligenţa şi capacitatea „specialiştilor” – internaţionali şi autohtoni – în drepturile copilului. Sunt doar nedumerit, în privinţa unor paragrafe din cele două documente. Se pare că la elaborarea lor,  aceşti „specialişti” s-au inspirat din cartea lui Huxley, unde, religia trebuie să şi-o aleagă copilul de pe la vreo cinci ani, sau chiar mai devreme, altfel e de rău, iar familia e „naşpa” – o instituţie perimată care stresează  „plozii” degeaba; bine că intervine statul şi le explică, din clasa a cincea, cum vine treaba cu sexul în grup!

 Printre altele, în Raportul alternativ, se spune că; „nici dreptul la opinie al copilului nu este respectat, din cauza educaţiei de tip tradiţionalist din România” care „face ca dreptul la opinie şi participare al copilului să nu se exercite în practică decât în mod punctual…..” Personal nu prea înţeleg cum vine asta;  dreptul la opinie nu este respectat DEOARECE copilul nu şi-o exercită şi nu-şi pune în practică opiniile decât PUNCTUAL. Păi, însăşi definiţia copilului, dată de Convenţie, spune că, copilul „nu are  capacitatea deplină de exerciţiu”. Adică pruncul ar trebui să-şi exercite şi să-şi pună INTEGRAL în practică opinia, pentru ca autorii raportului să fie mulţumiţi! Dar cu dreptul părintelui la opinie cum rămâne? Lui ce-i rămâne? Dacă opinia copilului este că nu-i trebuie şcoală şi refuză să urmeze cursurile, părintele ce trebuie să facă, să-i respecte opinia?! Un caz autentic, întâ mplat sub ochii mei: fiind în vizită la o familie din Italia (Veneţia) la un moment dat, băiatul lor de opt ani, de altfel dezgheţat la minte, îi spune mamei sale, „dacă mă mai forţezi să mănânc numai ce vrei tu, chem carabinierii să te aresteze.” Ei, judecaţi singuri!

Referitor la „educaţia de tip tradiţionalist din România”, iarăşi nu înţeleg ce vor să spună „specialiştii lui peşte prăjit”! Să fie adevărat, că noi românii am fost cu toţii crescuţi şi continuăm să ne creştem copiii într-un anume fel, diferit de al altor popoare?       Judecând după cum m-au crescut părinţii mei, după cum mi-am crescut copiii, nu e deloc aşa. Este adevărat că părinţii m-au botezat ortodox, dar nu m-au obligat niciodată să frecventez biserica. M-au învăţat să-mi temperez pornirile, să ascult şi să respect părerile altora, dar şi să judec singur şi să-mi asum consecinţele faptelor mele. Cum pot exista opinii din nimic? Nu e un paradox? Dacă adulţii nu-i învaţă nimic pe copii, de unde să izvorască acele opinii? Asta să fie educaţia tradiţionalistă? Ei bine, atunci cu asta votez şi eu. Pentru că acolo unde nu mai e tradiţie, apar monştrii. Acolo unde nu mai e familie, apare boala Educaţia nu se poate face decât prin şi cu ajutorul tradiţiei. Argumentele celor pro-drepturi halucinante pentru copii par să se înscrie în limitele „religia şi tradiţia înseamnă bătaie” şi „trebuie să fim ca-n Occident nu ca în Afganistan”. Cred că nu mai trebuie menţionat că adoptarea entuziastă a oricărui tembelism, numai  că vine dintr-o ţară bogată, nu dovedeşte mai mult discernământ decât au amărâţii de talibani!

 

Narcisism infantil

 

  Un alt paragraf „tare” din Convenţia ONU: „Libertatea de asociere şi reuniune paşnică a copiilor”! Parcă şi văd născându-se „Sindicatul Liber al Sugarilor ” sau „Asociaţia Minorilor Care Nu Vor Să Meargă La Şcoală”. Păi, dacă până la 18 ani, domnişorii noştri, nu au capacitatea deplină de exerciţiu, cum să aibă discernământul deplin al alegerii religiei, ideilor, educaţiei, adunărilor publice? Cum să înveţe să discearnă, dacă nu în urma educaţiei transmisă de către părinţi? Educaţia înseamnă vrând-nevrând anumite limitări, selecţii, gen bine-rău. Copiii trebuie născuţi şi îngrijiţi doar trupeşte? Oare accesul la reclame nu e o manipulare mai mare decât cea practicată de părinţi? Familia e „vinovată” pentru alegerea religiei? Şi eu care credeam că familia are datoria şi căderea morală să-l îndrume pe copil şi spiritual! Mă îndoiesc că musulmanii de exemplu, vor pleca urechea la asemenea intelectualisme simandicoase, de oameni cu prea mult timp liber şi prea puţine probleme reale. Da, trebuie să respectăm drepturile fundamentale ale copilului, dar nu să ne facem slugi oarbe ale narcisismului infantil. Unde vom ajunge? Viaţa a demonstrat de atâtea ori că, copilul nu se simte în siguranţă fără o persoană cu autoritate, în care să poată avea încredere, pe care să se bazeze la greu şi pe care să o respecte. Dacă totul se relativizează, dacă părinţii nu vor mai dispune de instrumente pentru a inspira ideea de autoritate şi respect cred că vom ajunge cu toţii pe canapeaua lui Freud. Să nu fiu înţeles greşit – urăsc şi combat violenţa, mai ales în familie, dar consider că părinţii sunt mai capabili şi mai îndreptăţiţi să ia anumite decizii decât un copil. Fie şi pentru simplul fapt că au o experienţă mai bogată şi o conştientizare a consecinţelor pe termen mediu şi lung mai bine antrenată.

Ideea că numai „experţii” pot stabili ce e bine şi ce e rău pentru un copil e complet greşită. Criza mondială actuală se datorează tocmai „experţilor financiari” din diferite bănci, cu o mulţime de diplome şi note excelente la facultate, plătiţi regeşte şi care au adus instituţiile unde lucrau în pragul falimentului, apelând acum la banii publici plătiţi de ăştia „ne-experţi”.

O vorbă tradiţională românească: „Cu prostul neşcolarizat – Te lupţi puţin şi ai scăpat – Dar duci o luptă colosală – Cu prostul care are şcoală”.

   P.S.  Aş fi vrut să scriu cu totul altceva despre aceste fiinţe năstruşnice şi gingaşe, pe care le ador cu toată puterea mea sufletească. Îmi cer scuze în faţa lor. Asta  mi-a ieşit!