Conflicte sau prejudecăţi ?
S-a bătut multă monedă pe sintagma (sau cum vreţi să-i spuneţi) conflictul dintre generaţii. Ani buni m-a urmărit şi pe mine acest lucru. Dacă ar fi să dau crezare unor opinii ale prietenilor copiilor mei aş putea sta liniştit în fotoliul îmbuibării de sine. Unii dintre ei cred că sunt cel mai modern tată, cel puţin aşa s-au exprimat într-un anumit context. În adâncul meu ştiu că mai am multe de pus la punct în această privinţă. Şi mai ştiu că timpul nu o să aibă răbdare cu mine. Tocmai de aceea încerc să scriu aceste rânduri.
< După anul 1990, toţi cei ce aveau vise au sărit grămadă pe ele. Mai ales cei tineri. Trebuia să fie ingineri sau în cel mai rău caz economişti şi au umplut facultăţile cu filozofi, psihologi, artişti, actori şi regizori precum şi alte specii înfometate de creaţie. Unii chiar aveau ce căuta pe acolo. Gânditori potenţiali puternici, proaspeţi, schimbul de mâine al generaţiei de la Păltiniş. Dar câţi au răzbit în direcţia superbiei creaţionale? Cei talentaţi sunt acum copywriteri în media sau posesori de companii sau plecaţi prin străinătate. Rău n-au ajuns. Doar că au ajuns în altă parte decât doreau atunci> (Victor Potra, Criza de rebeli)
Poate fi aceasta un motiv de conflict ? Hm… !
Putea fi o generaţie a viselor împlinite. A fost o generaţie sacrificată pe altarul economicului, a tentaţiei de a trăi mai bine. Acum. De a avea bani. Mai nimeni nu a rezistat libertăţii înţelese ca putere de a cumpăra.
Se pare că nu a fost în zadar. Acum se poate trăi! Nu mai suntem atât de strânşi de gât încât să nu avem loc şi timp şi pentru cultură. Numai că, Ministerul se-ntrece în declaraţii cu alde Comisia de cultură, fără a căuta liantul, puntea de legătură, modulul de înţelegere şi comunicare între generaţii. Şobolanii sunt bine mersi la locul lor – n-a făcut nimeni deratizare în cultură, cei bătrâni autentic valoroşi sunt încă pe metereze dar…sunt bătrâni. Creaţia spirituală a căzut poate sub pragul critic de la care poate cuceri noi generaţii. Şi în plus sunt vise care trebuie trecute de la cei încă tineri la cei foarte tineri, la adolescenţi, poate chiar la copii. Poate fi asta un motiv de conflict ?!
Au fost mulţi ani critici în care McDonaldizarea nu a avut nici un concurent printre tineri. Generaţia de sacrificiu pe altarul economicului care i-a precedat i-a lăsat fără modele conotate cultural, de o vârstă apropiată, cu care ar fi putut să se identifice. Aşa că au apărut vedetele pop sau de televiziune. Mai mult, de ani de zile familia serveşte Surprize-Surprize. In felul acesta, chiar dacă faci hamburger din Liiceanu şi Pleşu cu Patapievici la mijloc tinerii tot nu gustă. Şi de ce să mănânci gongelat când la modă e fresh sau cool ?
După unii, tânărul scriitor ar trebui să plece de la presupunerea că virtualul său cititor e un telespectator înrăit, că mersul la teatru e subiect de mişto în cluburi, că film înseamnă telenovelă sau serial de acţiune, că o statuie e bună de dat cu spray, că ne-o punem şi nu ne iubim- sub pedeapsa de a fi declaraţi blegi de gaşcă. Că dacă nu ştii să dai cu pumnul ori înveţi ori o furi, mai rar sau mai des, în funcţie de cartier…
Cuvinte, cuvinte…Intelectualii se scaldă în cuvinte ca scroafa în noroi, da` ia scutură-i bine şi vezi câţi ştiu ce se ascunde dincolo de sintagmele tinerilor. Care scriitor român atins de glorie şi senectute ar putea să scrie un Apel către băieţii de cartier, care să fie citit şi înţeles de tineri? Nici eu nu ştiu să scriu pentru tinerii de azi. Poate intuiesc cum ar trebui scris, dar tainele vieţii lor îmi scapă. Care sunt problemele lor simţite, nu traduse de sociologi, pentru bătrâni care să se poată oripila – cu cifre de partea înţepenirii lor? Care-i nemulţumirea pe care s-o ataci doquijotesc, s-o expui, să-i dai nume şi glas şi trup şi imagine?
Cred că astfel de întrebări ar trebui să ne punem, dacă ne gândim la conflictul dintre generaţiile culturale. Din nefericire, nu am nici o soluţie. Dau glas unei probleme. Şi mai cred că este penibil şi până la urmă chiar periculos pentru noi ca naţiune să nu căutăm şi să nu găsim răspunsuri credibile la astfel de întrebări.
Nu-mi place deloc când aud expresii (mai ales îngustimea substratului ideatic ascuns în ele) de genul; pe vremea mea tinerii…tinerii din ziua de azi…boşorogi retardaţi…martalogi senili…etc Toate astea mi se par moduri personale de a privi realitatea şi, nu văd nici un sâmbure de conflict în aşa ceva. După părerea mea, conflictul între generaţii este numai în mintea celui care nu are la ce să se gândească. Dacă am gândi în altă manieră, nici nu ne-ar trece prin cap aşa ceva. Atât cei tineri cât şi cei bătrâni.
Dacă am încerca (reuşi) să gândim frumos nu am mai fi în conflict cu nimeni. Cred că ar trebui să privim oamenii în afara noţiunii de conflict, de difernţa de vârstă, sex, sau mai ştiu eu ce. Toţi suntem la fel. Fiecare vârstă are argumentele şi justificările ei. Faptul că un tânăr gândeşte altfel decât mine nu înseamnă că este greşit ce gândeşte el, că e musai, eu să am întotdeauna dreptate, doar pentru că sunt mai bătrân. Teorema este valabilă şi invers. A crede că eu ca om în vârstă sau eu ca june debordant şi fără experienţă am întotdeauna dreptate, se numeşte poziţionare. Este tendinţa fiecărui om, fie el bătrân sau tânăr, să se poziţioneze faţă de alţii, să aibă un ascendent faţă de celălalt. Fac abstracţie aici de mitocănie, lipsa de bun simţ, de lipsa educaţiei elementară, vulgaritatea gestuală şi verbală, astea se încadrează în altă poveste. Uneori e bun orgoliul, dar nici decenţa nu strică! Majoritate dintre cei care au luptat doar din orgoliu pentru ceva, mai devreme sau mai târziu, au pierdut. Tinerii nu mai vor să fie ca părinţi lor, ba chiar îi urăsc în secret, dar se refugiază la umbra lor imediat ce se confruntă cu o problemă sau apare vreo ameninţare. Adolescenţa, fie ea culturală sau individuală, este o criză mai degrabă de imagine decât de comunicare. Pe de altă parte, îmbătrânind prematur şi mai ales urât, cu pâsla prejudecăţilor apăsându-ne pleoapele, cu înţepenirea păguboasă în alte vremi decât cele actuale, cu neputinţa de a trece peste frustrările noastre, nu ne vom apropia prea mut de tineri. E ca şi cum am merge până la jumătatea podului, după care, ne-am arunca în golul lăuntric. Un pod trainic, trebuie să aibă două capete bine betonate. Numai aşa apa nu-l va surpa.
În ambele cazuri, un minim de cultură e o necesitate. Cultura te poate face liber, pentru că cel ce gândeşte e greu de controlat. Eu nu cred că tinerii vor să fie sclavi şi nici manipulaţi de alţii, care să hotărască pentru ei ce e bine şi ce nu. Cultura e o modalitate de a face din minte o armă puternică. Tinerii nu pot să-şi permită a fii lipsiţi complet de apărare. Să fie doar o turmă. Pentru aceasta e nevoie de un minim de cultură, e nevoie de a studia şi a face apel la modelele preopinentului. Să nu uităm că Socrate, înainte de a fi filosof era educatorul tinerilor din Atena. L-au condamnat la moarte nu pentru lipsa succesului în comunicare!
Tot cam aşa stau lucrurile şi de partea cealaltă. Un părinte sufocat de prejudecăţi, (pe timpul meu…când eram ca tine…voi ..bla,bla, bla) fără puterea şi mai ales dorinţa de cunoaştere, de renunţare la stereotipii, greu îşi va înţelege odrasla. Înţelegerea, comunicarea lor va fi fructul unui dialog al surzilor. Fără cunoştinţe despre calculator, fără noţiuni elementare despre limba engleză, despre noile curente în artă, în filozofie, în modul de a privi şi înţelege lumea la ora actuală, nu ajungem prea departe, iar tinerii nu vor uita să ne amendeze pentru asta. Este spre binele nostru să nu rămânem cantonaţi într-o cazarmă învechită. Ce este bun, să transmitem mai departe, iar pentru nou să avem simţurile treze şi puţin mai multă receptivitate. Nu este chiar aşa de greu.
Ion pascal Vlad