Rugul din temniţă
(sau cum deformează Lumea toate idealurile)
Uneori, am impresia că nu ştiu multe despre mine însumi! Voi ştiţi chiar totul despre voi? Voi ştiţi, întotdeauna, cum veţi reacţiona într-o situaţie limită? Vă puteţi controla, în permanenţă, pornirile, devălmăşia gândurilor, frustrările?
A treia vizită la fizioterapeutul care mi-a vindecat umărul stâng, a declanşat în interiorul meu o furtună (pe care nu o bănuiam) şi care, nu ştiu când (şi cum) se va termina.
Prea preocupat de propria suferinţă, ca un egoist, nu am dat atenţie celor care umpleau sala de aşteptare. Oameni schilodiţi de viaţă, de soartă, de societate, care îşi puneau nădejdea în mâinile acestui fizioterapeut naturist.
Asupra feţelor pe care le priveam se vedeau urmele dezastrelor, terorile unor blesteme de care habar nu aveau, ironiile timpului. Feţe care afişau o disperare tăinuită. Feţe distruse şi şterse, lumini care dispar. Feţe care purtau grijile secrete dincolo de peisajul alb străjuit de termopane. Trenul acestor oameni a înţepenit în ultima gară, în anticamera morţii, un tren al disperării polenizate cu moarte, fără vise, fără iluminări. Un coşmar al realităţii!
Privindu-i pe aceşti oameni, mi se pare că nimeni nu ar mai avea dreptul să fie fericit, să zâmbească din senin. Nu pot să-i suport pe cei care cred că totul e în ordine, ca şi cum viaţa ar fi o vacanţă, un vis, în timp ce pentru toţi cei care au fost blestemaţi să fie sensibili, trădaţi în fiecare zi de nedreptăţile lumii, viaţa este asemănătoare cu o boală incurabilă, un coşmar, un iad, un spectacol de bâlci.
Nu cunoşteam pe nici unul dintre cei aflaţi în sala de aşteptare. Faptul că nu vorbeam cu cineva îmi dădea impresia că mă transform treptat într-o bijuterie a proastei dispoziţii. Mă întrebam dacă nu cumva o doză de faimă m-ar fi făcut să văd lucrurile în alte culori. Numai că am văzut prea mulţi cretini tremurând de o încântare neruşinată, în momentul în care sunt recunoscuţi. Am văzut mulţi idioţi cvasi-celebri, ai căror ochi priveau, iscoditor, mulţimea de oameni, întrebându-se când vor fi recunoscuţi de cineva. Am văzut mulţi care trăiesc doar pentru deşertăciunea faimei şi nu vreau să mă aflu în această categorie…Numiţi-o mândrie, timiditate, încăpăţânare. Nu-mi pasă!
Nu pot suporta deformarea acestora. Cu atât mai mult când moartea se dilată prin spitale, în singurătatea rezervelor, cu atât mai mult când cei năpădiţi de boli teribile suferă cu mult curaj şi nedisimulată groază în locuri speciale, sau alături de prietenii şi familiile lor, care îi privesc cu frica în ochi, în timp ce suferinzii dispar încet din lume, bucată cu bucată – oscilaţie cutremurătoare pe axa distrusă a existenţei! Aş fi nebun să mă gândesc la faimă, iar nebunul nu poate găsi o cale de ieşire din problema lui.
Ce satisfacţii poate oferi faima, când exilaţii societăţii se roagă prin camere întunecoase şi reci, pentru o nouă speranţă, o nouă libertate, în timp ce birocraţii transformă arhivele în coridoare infinite de fapte reci?
Peste tot în lume, foametea, crizele şi războaiele fac chefuri demonice, îndopându-se cu trupurile femeilor, ale bebeluşilor lăsaţi să moară de foame, cu trupurile bărbaţilor tineri mărşăluind pe câmpuri, plini de ură şi moarte… Peste tot în lume înfloreşte ura, trupele morţii calcă în picioare crinii…dictatorii fac execuţii în masă, teroriştii produc distrugeri şi moarte, criminalii în serie fac ochi dulci femeilor inocente… avioanele se prăbuşesc unul după altul, uraganele zdrobesc vieţile a milioane de oameni, victimele cutremurelor sunt îngropate, de vii, sub munţi de moloz… autobuze cu copii răsturnate şi cuprinse de flăcări, în timp ce oamenii de ştiinţă se joacă de-a Frankenstein, amestecând misterele muritorilor.
Nu, nu de faimă am nevoie, ci de cu totul altceva!
Faima este un fel de parfum de care unii oameni au abuzat. Mireasma, cât timp durează, este destul de misterioasă, dar dispare repede şi ei vor trăi cu mirosul lor natural, sperând ca acel miros, al lor, să fie plăcut. De obicei nu este aşa, iar atunci ei mai au nevoie de o loţiune, pentru a le acoperi mirosul neplăcut.
Fără îndoială, există şi oameni care nu au nevoie să-şi cosmetizeze faima, care au o faimă naturală, o carismă şi o strălucire naturală. Aceştia sunt suflete superioare, care îi uimesc pe oameni. Nu au nimic de-a face cu înfăţişarea, talentul sau banii. Am cunoscut şi oameni de acest fel!
Dacă am privi cu ochiul din frunte oamenii de lângă noi, trişti, cu speranţele sfâşiate de îndoieli şi nedreptăţi, neputincioşi, din vina lor sau a altora, mutilaţi fizic, mutilaţi sufleteşte, poate ne-am putea schimba optica despre noi înşine, despre viaţă, despre lumea din jur, ne-am da seama mai lesne unde ne aflăm şi încotro ne îndreptăm.
Filozofia vieţii moderne îşi trage seva din viteza cu care trecem prin lume. Gândim în viteză, mâncăm în viteză, facem sex în viteză, privim un tablou, un apus de soare, un fir de iarbă crescut pe o stâncă, visăm în viteză, trecem în viteză peste nedumeririle şi dezorientările copiilor noştri. Totul - în viteză. Această viteză deformează timpul şi memoria. Timpul poate părea ireal, limitat la principiul vitezei. Cât de subtilă poate fi memoria când lucrurile trec atât de repede? (Şi aşa, memoria este o ceaţă, dar devine mai întunecoasă când intră viteza în acţiune.) Aceste stări torturează şi înfurie mintea, estompează percepţia lucrurilor văzute mai târziu. Pentru ca un lucru să fie văzut, este nevoie de conştiinţă, iar dacă mintea nu stăruie asupra unui lucru sau detaliu nu va vedea nimic după aceea, ci doar propriile sale gânduri şi reacţii. Dar, vai, atâtea rămân, întotdeauna, nevăzute acolo unde este ceva care fascinează mintea şi ochiul!
Viaţa trăită în viteză mi se pare lipsită de sens. Prea multe “ghicitori mentale”, prea multe incidente şi nedumeriri, pe care nu stăm să le analizăm, conduc mintea către nemişcare. Lucrurile au nevoie de un răgaz pentru a fi desluşite, dezvelite de întrebările şi de teoriile ascunse. A VEDEA într-o astfel de viaţă este dificil, întrucât este nevoie de răbdare, de concentrare, de liniştea minţii.
Mă întreb dacă viaţa s-ar putea conforma unei limpeziri a fondului şi formei, dacă principiul trăirii interioare nu are cumva nevoie de acea limpezire, pentru a crea un impuls de completare şi vindecare? Mă gândesc la aşa ceva, dar mă gândesc şi la nebunie, la haos, la forfota profană şi la alambicările vieţii moderne, la zgomot, la poluare, la furie, la frustrare, la nevroze, la dorinţe nebuneşti, la vise ciudate, la foamea delirantă şi la bolboroseala celor lipsiţi de iubire, la mişcările nebune ale sufletului, la turbulenţele minţii şi la agitaţia inimii – răzvrătirea din interior – la tiranii şi la democraţiile nedrepte, la urletul celor întemniţaţi în neputinţă…
Mă întreb dacă nu cumva din toate acestea s-ar putea înălţa un nou urlet pentru pace, un nou strigăt după un tărâm original, unde spiritul uman ar putea fi senin şi unde visele bune pot avea semnificaţie. Şi mă gândesc la prezent, când viaţa pare o halucinaţie, când oraşele sunt pline de monstruozităţi, de întrebări fără răspuns, când lucrurile sunt prea complicate şi complexe, iar viaţa tot mai intolerabilă, transformând fiinţele umane în forme ciudate, pe care nu le pot recunoaşte într-o oglindă clară!
Viaţă şi halucinaţie. Realităţi fragmentate. Lucruri parţial văzute şi neînţelese. Dezordinea înţelesurilor, a semnelor şi a prevestirilor
– pierderea credinţei. În universul gol, mintea se învârte în incertitudine şi teroare, iar inima nu mai zăreşte decât un deşert. Viaţă îndopată cu confuzii. Fiecare individ cu ideile lui contradictorii, cu filozofiile, gunoaiele şi nimicniciile lui.
Deformarea idealurilor
De sub apăsarea acestor stratificări poate să nădăjduiască sufletul la claritate, la claritatea sa provincială, la propria apă în care se oglindesc flăcările rugului? Lumea deformează toate idealurile. Poate visa sufletul la propria pace, la cerul lui, imposibil în lume, dar regăsibil înăuntru?
Poate doar înlăuntrul său paradisul poate fi împrospătat, pentru ca sinele uitat să reiasă la suprafaţă, reînnoind viaţa cu scopurile ei.
Înconjurat de aceste fiinţe oropsite, mă întreb unde este făcută prima oară lumea, în interior sau în exterior? Dacă ar trebui refăcută lumea, cu ce trebuie început, cu interiorul sau cu exteriorul? Trebuie prima oară să ne refacem inimile, minţile, gândurile? Sau trebuie să refacem lumea, să o îmbunătăţim, din exterior, cărămidă cu cărămidă, fără a-i da un înţeles lucrării?
Mulţi dintre noi spunem că lumea asta este bolnavă, dar puţini ne întrebăm de unde ar putea începe vindecarea. Ne-am pierdut oare dorinţa de a trăi fără umilinţele răsunătoare, care încercuiesc atât de mult vieţile noastre în suferinţele altor oameni? Lumea pe care o vedem, este lumea făcută de noi, sau cineva a trădat?
Nu am răspuns la aceste întrebări. Ştiu doar, că disperarea, indiferenţa, teroarea, suficienţa, inutilitatea, deşertăciunea, nu se află în cer, nu se găsesc la arbori, animale sau albine. Acestea nu se agaţă de cer, ca o muscă de o bucată de carne, nu cad peste noi ca frunzele toamnei. Ele sunt în noi, privesc lumea prin ochii noştri. Noi le proiectăm în lume, apoi ne cufundăm în apatie, inutilitate şi egoism. Nu mai observăm semnele, mesajele trimise, care sunt menite să ne trezească, să ne amintească cine suntem, să ne călăuzească spre locul iniţierii. Devenim maladia însăşi - condiţia pe care o adăpostim - după care vedem lumea ca pe un duşman, iar pe oamenii ca pe nişte adversari nebuni. Lumea este mai mult sau mai puţin neutră, dar boala din interior o face să arate ca un duşman, coruptă, prăbuşindu-se din măreţie, irecuperabilă, imposibil de a fi vindecată.
Paradoxal, tocmai prin aceste percepţii viaţa devine posibilă, “ca şi cum viul ar fi pe moarte, pe când viul e viu” - poate şi dincolo de moarte. Aceste percepţii ne izolează de natură şi de semeni. Ne auto-exilăm de mai multe ori “din univers şi din omenire, din dragoste şi din viaţă, din trecut şi din prezent, din istorie şi din viitor”. Se pare că nu mai suntem acasă aici, în trupurile noastre, în timp şi în visele noastre. Suntem închişi în altă casă, “în casa oaselor”, sufocaţi de cenuşă.
Exilul se va termina când simţim că oriunde sufletul poate cânta este Casa, iar casa sufletului se află într-un rug care nu trebuie lăsat să se stingă.
Exilul se va termina când vom avea mai mult respect pentru puterile care se află în interior, aşteptând ca ele să fie folosite pentru lucruri obişnuite sau pentru minuni nemuritoare.
Înconjurat de aceşti dezmoşteniţi ai soartei mă întreb dacă pentru ei exilul se va termina în această lume sau va continua şi-n moarte. Ceva îmi spune, că pentru ei, fericirea este o noţiune abstractă, ceva ce nu vor simţi şi nu vor înţelege vreodată.