Cerşitul, o afacere acolo, ca oricare alta

 

 

   Am un prieten cerşetor ( aşa îl consider eu, prieten). Mi-a mărturisit că are peste 22 de ani. In realitate pare un puştan de 12-13 ani, nu mai înalt de un metru jumătate, cu un picor mai scurt decât celălalt. De fapt, el nu cerşeşte, aşa cum fac unele obrăznicături, nu ţi se bagă în suflet şi nu te înjură dacă nu-i dai ceva. Prietenul meu vinde ziare pe străzi şi prin localurile unde este lăsat să intre. Dacă nu vrei să cumperi ziarul, îţi spune abia şoptit: “dă nene şi mie un leu să iau ceva pentru cei de acasă”. Zilele trecute nu am avut blestematul ăla de leu, pe care i-l dădeam întotdeauna cu bucurie. A plecat trist, iar eu m-am simţit ca un rahat, ca ultimul om, ca un nemernic.

  Faptul acesta mi-a dat de gândit. Mă întreb. cu ce sunt eu mai deosebit decât prietenul meu?! Încerc să privesc lucrurile cu detaşare, şi îmi dau seama că cerşetorii sunt nişte fiinţe omeneşti obişnuite. Nu prea înţeleg atitudinea pe care societatea o are faţă de ei.

 Se pare că oamenii percep o diferenţă esenţială între cerşetori şi cei care muncesc. Îi consideră o specie aparte, în afara societăţii, precum infractorii. Cerşetorii nu muncesc, sunt paraziţi şi nu produc nimic. Sunt o excrescenţă socială tolerată. Fiindcă trăim într-o civilizaţie, într-o civilizaţie  testabilă.

  Dacă privesc lucrurile cu şi mai multă atenţie, observ că, între viaţa unui cerşetor şi aceea a unui om “respectabil”, nu este nici o diferenţă esenţială. Se spune că cerşetorii nu muncesc, dar, până la urmă ce este munca? Minerul îşi riscă viaţa cu fiecare secundă când este în subteran, se îmbolnăveşte de toate bolile posibile, pentru salariul acela de mizerie pe care îl cerşeşte de la companie, contabilul adună şi scade la cifre până orbeşte. Cerşetorul stă în picioare, pe la uşi, pe străzi, pe orice vreme şi se îmbolnăveşte de varice, bronşită cronică şi atâtea alte boli. Este o ocupaţie ca oricare alta, destul de nefolositoare, desigur – dar sunt multe ocupaţii respectabile nefolositoare. Din punct de vedere social, cerşetorul este comparabil cu multe, multe alte persoane. Este comparabil cu bişniţarul, politicianul, proprietarul de ziare, pe scurt este un parazit, dar unul care nu face rău nimănui. Rareori obţine de la comunitate ceva mai mult decât o viaţă searbădă, goală şi plăteşte pentru ea cu destulă suferinţă. Nu cred că există ceva care să îl situeze pe cerşetor într-o altă clasă faţă de ceilalţi oameni, care să dea oamenilor  dreptul să îl dispreţuiască. Cerşetorii sunt dispreţuiţi peste tot în lume, probabil pentru faptul că nu reuşesc să-şi câştige în mod decent existenţa.

 Prin analogie aş putea spune că toţi “respectabilii” suntem de fapt nişte cerşetori. Cerşim de la Sistem - leafă, recunoaştere, privilegii şi uităm, sau ne facem că uităm, că nici un sistem sau societate nu va da individului după competenţă şi merit. Insă “respectabilii”au un avantaj fată de cerşetori. Ei ştiu să fure Sistemul, societatea. Un cerşetor care se respectă nu va fura niciodată.

  In practică, nu-i pasă nimănui dacă munca este folositoare sau nefolositoare, productivă sau nu, singurul lucru care se cere este să fie profitabilă. In orice conversaţie despre energie, eficienţă, servicii sociale şi altele, ceea ce se spune mereu este “să obţii bani, să îi obţii legal(?) şi cât mai mulţi”. Dintotdeauna banii au constituit un test pentru virtute.

  Aici cerşetorii sunt învinşi. De aceea sunt dispreţuiţi. Dacă cineva ar reuşi să câştige, să zicem, o sută de euro pe zi din cerşit, atunci cerşitul  ar deveni o ocupaţie onorabilă.

 Privit în mod realist, un cerşetor este un afacerist care îşi câştigă existenţa - ca şi alţi afacerişti - cum îi vine mai uşor. Nu şi-a vândut, ca mulţi alţii, onoarea, el a comis numai greşeala de a-şi fi ales o ocupaţie prin care nu se poate îmbogăţi. Ca de altfel cei mai mulţi dintre “respectabili”.

  În rest, “Să… cerşiţi bine!”