Nici prostia nu mai e ce-a fost odată!

(de of şi de inimă albastră)

 

   Zilele trecute, “şeful” meu îmi cerea să scriu ceva “de inimă albastră”. Sincer să fiu, nu ştiu exact de unde vine sintagma asta şi cu ce se mănâcă. Am impresia, că a scrie despre aşa ceva, înseamnă să scrii, oarecum, deosebit, despre….ceva.

 De o bună bucată de vreme privesc, cu atenţie, în jurul meu, privesc la oameni, la lume, la crize, la jafuri, la criminali lăsaţi în libertate, la animale şi copii maltrataţi, la manipularea grosolană a politicienilor şi a guvernelor lumii, la detractorii şi hoţii neamului, la ziariştii şi la şefii lor compromişi… şi, la multe altele…

  Îmi ceri un lucru greu, şefule! Îmi ceri să mă reîntorc  în mine însumi, unde lumina pâlpâie tot mai rar, şi culmea, să mai şi gândesc!

E atât de uşor să fii snob şi “cool” în ziua de azi…Fiecare dintre noi suntem câte un ciob din oglinda unei societăţi care s-a spart şi ne-a fragmentat în milioane de nimicuri. Suntem constrânşi să facem abstracţie de eul nostru, să trăim în derizoriu şi să jertfim adevărul pe altarul luptei pentru supravieţuire. Nici măcar nu ţi se dă dreptul să alegi, eşti nefericit până la capăt, pentru că ai neruşinarea să gândeşti, iar gândurile tale să ardă în cuvinte dezastrul cotidian, care ne devorează valorile. Nu mai cred că în condeiul cuiva mai poate sta puterea şi forţa care să ne smulgă din lumea fantastică, dar paradoxal atât de reală şi actuală, a universului kafkian. Să mai cred că ziariştii, corifeii presei româneşti, mai pot înteţi setea de adevăr- necondiţionat, doar din respect pentru ceea ce vrea să sugereze acest cuvânt?!

  Nu vreau să fac pe deşteptul (pentru că nu sunt) şi să trec pe partea cealaltă a terenului, spunând (ca mulţi dintre colegii tăi, “şefule”) că proştii sunt întotdeauna ceilalţi. Mă întreb doar pentru ce le sticlesc ochii unora, atunci când citesc un preambul care anunţă un scandal, un fapt monden, fără nici o semnificaţie pentru comunitate, o poză care pune într-o situaţie jenantă pe un semen şi, trec repede, cu indiferenţă şi plictiseală - vizibile de la o poştă - peste un titlu, un material care îndeamnă la meditaţie, la dragoste, la iubire, la vindecarea acestei lumi?

  Mă întreb de ce trebuie să râzi (ca prostul satului) când câte unul de la tembelizor îşi bate joc de tine ca să-şi facă audienţă ? Doar ca să dai impresia de om deştept şi cu simţul umorului? Eu i-aş sparge faţa câte unuia dintr-ăsta şi aş râde eu de el: «  ha, ha… lasă că nici tu n-ai murit din asta » – doar aşa, să văd cum se simte.

  E ceva în aerul ţării, nu ca în Danemarca, dar nici departe! Ce să-i faci; unii cu nenorocul, alţii cu prostia! Te pocneşte câte o “chestie”din asta şi cineva se şi repede să refacă echilibrul: unde e unul prea cătrănit, imediat apare si un cretin vesel.

  De obicei, o întâmplare aparent minoră declanşează meditaţia amară la marginea prostiei omeneşti. Unii cred cu tărie în sindromul prostului care te trece strada, că vrei – că nu vrei, care zic ei, îţi vrea binele, că ştie el – prostu` dracu`- care bine e pentru toată lumea. (Vezi intrarea în UE)

  Din păcate, nici prostia nu mai e ce-a fost odată – s-a modernizat odată cu timpurile, e sofisticată, exigentă, eficientă. Înainte vreme era doar lipsă de imaginaţie. Azi e uniformizare devastatoare, un soi de imperiu al statisticii. Credinţele, idealurile, filozofiile cad una după alta, dăinuie doar superstiţia îmbrăcată în straiele statisticii. Pentru prost, superstiţia e ca sângele pentru viaţa animală, ca seva pentru viaţa vegetală – semnul că totul are un înţeles adânc, pe care sănătos este să nu-l cauţi, să verifici doar dacă mai e acolo unde îl ştiai, cum îl ştiai, ca să poţi răsufla uşurat: Ştiam eu ce ştiam!

Pentru prost, ca şi pentru înţelept, întotdeauna e ceva dincolo de ştiut. Atâta doar că prostului nu-i trebuie ceva-ul tău.

 

  Iată-ne, aşadar, aliniaţi în faţa tarabelor cu tabloide, în faţa televizoarelor de pe care temele “grele” vor dispărea progresiv sau vor fi igienizate simplist. Iată-ne protejaţi de viruşii ideilor “greşite”. Absolut nepregătiţi, pentru că nu ni se propun vaccinuri, ci zale de care viruşii nu se vor sfii să-şi bată joc.

  Iată-ne cuminţiţi, nu de pacea interioară, de condiţia noastră, ci de frica de a nu o înrăutăţi. Frica paralizantă, care nu ne va scuti de explozii, dar ne va condamna la decrepitudine. Suntem aproape convinşi de faptul că dacă nu am găsit, încă, ieşirea din labirint aceasta demonstrează că ea nu există. Renunţăm la fierbinţeala tatonărilor filozofice (pentru că s-a “dovedit” iluzorie) şi adoptăm în locul ei goliciunea clasificărilor pedante, a culturii eliberate de emoţiile căutării.

  Iată-ne tot mai rezonabili. Tot mai morţi. Livizi, sceptici, neputincioşi, jalnici, acoperindu-ne dezagregarea şi devitalizarea cu giulgiul respectabilităţilor civilizaţiei. Terorizaţi de frica tumultului neliniştilor, pe care am preferat să-l acoperim cu un capac, pentru a nu-l mai înfrunta.

  Nu ştiu dacă civilizaţia nu se va înăbuşi în propria memorie, care îi materializează bătrâneţea. Nu ştiu dacă cea mai mare condamnare nu este tocmai frica inevitabilă de a repeta greşelile unui trecut care ne lasă tot mai puţin spaţiu…pentru bucurii gratuite, speranţe, încercări, erori regretabile.

  Nu ştiu dacă aceste rânduri sunt de “inimă albastră”!!