Breşa prin care se scurge mierea

Sau între comunicare şi socializare

 

  Mijloacele moderne prin care putem comunica, nu-s preferinţe, ci o stare de fapt. Există. Telegrama a murit / scrisoare e pe ducă. Sunt înlocuite de internet: email, mess, chat. Telefonul fix îşi va da duhul în cel mult zece ani. În vogă e mobilul. Unii prevăd înlocuirea lui cu un cip implantat, atârnat de ureche, de nas, sau mai ştie naiba de ce. Apelarea se face prin voce. Cam asta rămâne din om: vocea. De la om la om, în casă, în parc, la meci, la o bere. Cu vecin(a)ul. A dispărut o epocă. Creşte întruna uriaşul nod în gât. Nu ştiu de ce.

  Un prieten, doctorand la Universitatea din Viena, îmi spunea printre altele: “Uneori mi-e dor să scriu o scrisoare de mână. Dacă ar ajunge scrisorile prin poşta tradiţională la fel de repede ca prin cea electronică, sunt convins că lumea ar scrie mai des scrisori. Se pare că s-a pierdut acel farmec, acel sentiment de personalizare, de romantism şi de intimitate, care apare atunci când scri sau citeşti o scrisoare scrisă de mână. Ne dedicăm tot mai mult acestei căi reci şi impersonale, pentru simplul motiv că ajunge incomparabil mai repede la destinaţie. Practic, şi totodată trist……Tradiţiile vechi sunt înlocuite de obiceiuri şi îndeletniciri noi, unde valorile umane pierd teren în favoarea celor automatizate. Paradoxal; pe de o parte, mă copleşeşte o tristeţe adâncă să văd pe viu cum vechiul este dat la o parte, respins, uneori total, iar pe de altă parte, mă lovesc de sentimentul de resemnare, de acceptarea necesităţii de înnoire. Mă întreb dacă nu cumva dezvoltarea perpetuă a tehnologiei nu deteriorizează caracterul uman! Devenim tot mai introvertiţi, mai egoişti, mai reci, superficiali şi nepăsători….  ”

  Sunt oare justificate îngrijorările prietenului meu?

Nu sunt dependent de telefon şi internet. Prin telefon comunic la nevoie. Blogul e un formidabil mijloc de comunicare. Are însă ceva de clacă ţărănească, bârfă de mahala, de bal mascat. Este interesant să vezi întregul glob concentrat în faţa unui ecran. E uluitorul salt pregătit câteva veacuri de galaxia Gutenberg.

  Omul meu mai spunea că “în acest veac va dispare scrierea de mână”. Nu împărtăşesc întrutotul această idee. Oamenii au scris şi scriu folosind diverse instrumente, nu neaparat un condei, un stilou sau un pix. Când foloseam maşina de scris, iar acum tastatura computerului, nu tot de mâni ne folosim? Atâta vreme cât învăţăm cum arată o literă sau un simbol (cerc, patrat, romb etc) şi înţelegem ce reprezintă ele, nu mai contează mijloacele de care ne folosim pentru a le reproduce. Zic eu. Avem şi roboţi, şi ciocane, avem şi avioane şi roabe, scriem şi de mână şi folosind tastatura. Nu cred că vom uita prea curând să ne folosim degetele. În nici un caz în acest veac.

  Si încă ceva: Scrierea e reletiv recentă în istoria omenirii. Iar scrierea cu caractere “cursive” e şi mai recentă. Nu reprezintă decât un episod, dar unul pe care nu îl vom uita. Pur şi simplu vom mai scrie cursiv multă vreme, dar nu neaparat folosind pana de gâscă, stiloul sau pixul. Tastatura computerului este doar o unealtă şi nu se poate substitui, cel puţin deocamdată, scrisului.

  In ce mă priveşte, comunic mai mult în scris decât oral. Mai mult în ambele sensuri – temporal şi ideatic. Dacă aş fi avut norocul să învăţ a cânta la pian, poate,  mă exprimam muzical, citeam muzical, aş fi gândit în tonuri, semitonuri, diezi bemoli, chei armonice şi chei franceze. Pardon, ultimile chei n-au tangenţă cu muzica. Un bun amic al nostru spune că cel mai bine se exprimă cu picioarele. E dansator.

Dar, oare, comunicăm? Mai comunicăm, în cel mai bun caz, cui? Chiar – cui ? 

  Vă întreb, pe net comunicăm sau socializăm, ori şi una şi alta? Eu, unul, nu socializez. Poate, sunt un moftangiu! Am impresia, că între comunicare şi socializare se creează o breşă prin care se scurge esenţialul. Comunicăm cumva din ce în ce mai mult dar, paradoxal, din ce în ce mai puţin. Reuşim să comprimăm nimicul, şi asta pare amuzant. Amuzant pe de o parte, dar, îngrijorător pe de alta. Probabil am eu o percepţie mai aparte asupra verbului “a comunica”.

  Transmiterea de informaţii e, de departe, o viziune simplă, schematică. Noi, oamenii, nu ne mulţumim să transmitem (schimbăm) informaţii, ci încercăm să transmitem dorinţe, viziuni… Uneori, ne transmitem unul altuia, doar, refuzul de a ne transmite ceva. Altfel spus, suntem o specie cam ciudată, ai cărei membri reuşesc să folosească uneltele comunicării pentru a comunica nimicul absolut, ori chiar refuzul de comunicare. Nu vi se pare interesant, că indivizii altor specii se evită pur şi simplu dacă nu se înţeleg? Noi oamenii ţinem morţiş să-i spunem asta celui pe care îl vom evita, chiar când ştim că motivele noastre nu-l interesează câtuşi de puţin. Suntem, cred, singura specie auto-justificativă din istorie.

  P.S. L-am întrebat pe hâtrul cartierului cum comunică mai uşor cu oamenii. Iată răspunsul: Mie îmi place să comunic prin semne. Să-i las interlocutorului cât mai multe semne. Şi dacă se poate pe faţă! Vânătăi, zgârieturi, tăieturi, orice, numai semne să fie!  

Merge şi aşa, nu?