Este cel puţin ciudat comportamentul, sau dacă vreţi viziunea asupra economiei româneşti, a tandemului Boc-Isărescu, care vor să pară eroii naţiunii, salvatorii ei, prin creditul obţinut de la F.M.I. Oamenii aceştia, ca de altfel şi mulţi alţi români, chiar cred că obţinerea împrumutului ar fi o “performanţă”, un succes incomensurabil.
Tupeu şi manipulare
După ce s-au ferit - ca dracul de tămâie – de acordul cu Fondul Monetar, autorităţile, de la stânga la dreapta şi invers, se laudă cu acest aranjament financiar. Că ar fi ieftin, “că e o şansă, că e o centură de siguranţă, că are perioadă de graţie şi dobândă mică”, în general e nemaipomenit de bun. Acest tip de manipulare, exersat în campaniile electorale, s-ar părea că ţine în continuare. Unii care, pentru a se menţine la putere, nu se dau în lături să capitalizeze electoral, aşa zisa criză şi victimele ei. Nouă ni se pare un joc imoral, pe muchie de iatagan!
De obicei, Fondul Monetar, nu a avut şi nu are reputaţia unei organizaţii interesate să lupte contra grupurilor de interese locale care încercau şi încearcă să folosească banii obţinuţi de la Fond în folosul propriu şi nu în folosul ţării.
Pentru a ne înţelege îngrijorarea şi suspiciunile, să citim ce spune Simon Johnson, fost comisar-şef al F.M.I. :
“Ţările care apelează la sprijinul Fondului sunt într-o situaţie economică disperată dintr-un singur şi simplu considerent: Elitele - în vremurile bune - şi-au asumat prea multe riscuri. Guvernele acestor ţări şi aliaţii acestora din sectorul privat formează … o oligarhie bine închegată, care conduce ţara ca o întreprindere comercială în care oligarhii sunt acţionari majoritari…Aceşti oameni fac anumite investiţii, dar îşi asumă riscuri din ce în ce mai mari şi consideră – pe bună dreptate – (zice fostul comisar-şef) ca accesul la conexiunile politice le va permite să forţeze guvernul să plătească consecinţele unor probleme substanţiale. Atunci când un guvern dintr-o ţară condusă de oligarhi în beneficiul oligarhilor, ajunge la discuţii cu Fondul, ultimul lucru pe care şi-l doreşte guvernul este să afecteze interesele oligarhilor. Pe de altă parte, forţarea oligarhiei să-şi plătească erorile şi reducerea profiturilor oligarhilor, este rare ori strategia aleasă de guvernele acestor ţări. Din contră, la începutul crizei, oligarhii sunt cei care primesc ajutor adiţional de la guvern. Însă necesitatea de a reduce cheltuielile bugetare forţează guvernul să reducă standardul de viaţă a oamenilor de rând. Această strategie este preferată până când revoltele populare nu devin prea intense”.
Dacă un fost oficial al F.M.I. emite asemenea teorii, prostimea ce să mai creadă? Guvernanţii noştri încearcă să ne convingă de faptul că cele 20 de miliarde vor fi folosite strict pentru susţinerea economiei şi refuză să vorbească despre reduceri ale cheltuielilor cu caracter social. Aici se găseşte tupeul şi manipularea tipice politicianului dâmboviţean. Ar fi o minune ca elita de şmecheri ai oligarhiei româneşti să renunţe la posibilitatea de a-şi umfla conturile elveţiene cu banii împrumutaţi de guvern. Iată de ce avem rezerve serioase cu privire la acest împrumut
Timp de 20 de ani, România a fost ca o halcă de carne din care rechinii au rupt – fără milă şi discernământ – bucăţi tot mai mari. Încrengăturile intereselor de grup din România sunt atât de mari, încât ramificaţiile lor au pătruns adânc în ministere importante. Presa vorbeşte despre „proiecte imobiliare de miliarde de euro, de fraudarea statului, de folosirea unor informaţii ce nu sunt destinate publicului, de abuzuri contra intereselor publice, de permiterea accesului unor persoane neautorizate la informaţii “, cu o nonşalanţă care te face să te cutremuri. In afaceri, mai ales în afaceri, pentru a reuşi este nevoie de „pile”- portiţe deschise peste tot. În politică, în Justiţie, servicii secrete, Interne. Asta a fost cheia succesului în afaceri, în România.
Datoria publică a României, la ora actuală, este de aproape 111 miliarde, ceea ce înseamnă cam 21% din P.I.B. în timp ce în anul 1991 nu depăşea un miliard!! Ce s-a făcut în 19 ani pentru ridicarea nivelului de trai a majorităţii populaţiei, pentru învăţământ, sănătate, cultură, etc? Ce s-a făcut până acum, aia se va face şi cu aceste 20 de miliarde împrumutaţi de statul român de la F.M.I. Unii se bucură, crezând că aceşti bani vor merge pe salari şi pensii mărite, pe înfiinţarea de noi locuri de muncă, investiţii în agricultură, autostrăzi. Nu ne place să fim cârcotaşi, dar tare ne temem, că din toate acestea nu se va întâmpla nimic, ci mai degrabă, lucrurile vor sta în cu totul altfel.
O simplă comparaţie
Să ne imaginăm un cap de familie care nu are datorii foarte mari, însa toţi copiii lui au datorii mari şi în final vin la el să ceara ajutor (şi el le dă, că nu are ce face, sunt copiii lui). Plus de asta, are serviciu prost şi salariu mic şi nu poate lua credit decât la dobânzi mari sau de la cămătari. Aşa că de la an la an se afundă (încet-încet) în datorii chiar dacă în momentul ăsta pare sănătos financiar, în câţiva ani poate ajunge să îşi piardă şi… casa. Asta e România. Încet-încet ne afundăm în datorii, cu toate că unii vor să înţelegem altceva. Copiii noştri vor trage din greu să plătească datorii la fel cum se chinuie Italia sau UK, unde datoria publică este peste 100% din PIB. E doar o chestiune de timp, dacă nu se face ceva în sensul eficientizării economiei şi administraţiei.
Până atunci, ni se pare al dracului de trist şi dureros, ca majoritatea, prostimea României, să plătească integral pentru ca oligarhia locală şi internaţională să beneficieze, în continuare, de profituri incredibile, chiar şi pe timp de criză. Şi, dacă într-adevăr aşa va fi, atunci nu e exclus ca spiritele să se încingă… aşa…pe la începutul toamnei!
Cine o trăi, o vedea, ce şi cum…
P.S….aşa ca divertisment…şapte întrebări cu şapte răspunsuri exacte…
1. Cine împrumută? R: Statul.
2. De ce împrumută? R: Să dea banii băncilor.
3. Ce fac băncile cu banii? R: Ne împrumută pe noi.
4. Cine rambursează împrumutul F.M.I.? R: Noi.
5. Cine plăteşte dobânda? R: Noi, şi o plătim dublu. Odată pentru bancă şi odată pentru Fond.
6. Cine suferă pentru acest împrumut? R: Tot noi, desigur.
7. Cine câştigă? R: Băncile, cine altcineva ?
Având în vedere, că “băncile din România” sunt, de fapt sucursale ale unor bănci străine, ne putem da lesne seama în ce ne bagă guvernanţii noştri. Acest împrumut va ajunge întreit în seifurile Fondului Monetar Internaţional.
Să auzim de bine!