Dileme, paradoxuri, duplicitate…!

 

  Cineva spunea că dacă nu se întâmplă ceva (un eveniment, o catastrofă, un viol sălbatic, creieri pe asfalt, etc) nu ai despre ce scrie într-o comunitate. O situaţie familială - destul de neplăcută - mi-a demonstrat, că viaţa lucrează după alte reguli şi îţi pune în palme, când nici nu te aştepţi, subiecte şi motive de reflecţie. De cele mai multe ori amare, dureroase.

  În situaţia amintită, fără vrerea mea, am fost pus în postura ziariştilor sportivi! Ei sunt acuzaţi, demascaţi, de cititori că sunt ba dinamovişti, ba stelişti, ba… etc, şi le place la nebunie să admire zgomotos acest paradox, care ar trebui să sublinieze faptul că fiind acuzaţi din toate părţile, ei sunt, de fapt, perfect echilibraţi şi independenţi. Ca şi cum, dacă fiecare om îţi spune că eşti prost, cretin, idiot, nesimţit şi aşa mai departe, consecinţa firească ar fi că eşti deştept şi frumos. Apăi, nu e deloc aşa şi nici  n-ar       trebui  să          fie.
  În contextul nostru socio-politico-uman de un jigodism fără scăpare, cel mai mult mă tem de independenţi, de echidistanţi. Nu exista aşa ceva, iar cine se pretinde perfect obiectiv nu are nici o credibilitate. Mai mult, cu cât insistă mai mult să mi se prezinte ca atare, îmi insultă inteligenţa, îşi pierde şi bruma de respect pe care i-o mai port.
 Mie nu îmi plac echidistanţii. Echidistanţa este o forma de egoism, de egocentrism. Înseamnă a ignora valoarea celorlalţi, diferenţele dintre ei şi a-i plasa pe un cerc, în al cărui centru stă… echidistantul.

  Dar partizanatul, nu este o altă forma de egoism? Te încadrezi într-un grup de susţinători ai cuiva şi – automat - de duşman ai duşmanului acestuia. Renunţi la obiectivitate, faci ce-ţi cere grupul, cânţi în corul de laude, ataci la unison, indiferent de fapte, de realităţi, dar eşti la adăpost. Grupul te susţine, te răsplăteşte şi dacă nu-ţi displace să fii –uneori - lichea, te simţi bine.

  Cel mai greu este dacă te chinuie simţul dreptăţii, dacă vrei să judeci pe fiecare după faptele lui, să fii obiectiv. Atunci, fiecare tabără te acuză că eşti în cealaltă - primeşti bobârnace de peste tot. Dacă simţi dorinţa puternica de a nu fi lichea şi îţi satisfaci plăcerea de a spune ce gândeşti, nu este şi asta o formă de egoism, de trufie? Şi, colac peste pupăză, constaţi, uneori, că nu ai avut dreptate, că te-ai înşelat. ..

  Până la urmă, poate că tot partizanatul e cel mai bun, chiar şi în forma asta agresivă, câinească. Cel puţin, bine sau rău, se construieşte ceva.

 

  Asta e o temă de reflecţie. Îmi aduc aminte ce-i spunea un filozof stoic din antichitate (Seneca?) unui tânăr discipol, care în mod ostentativ umbla zdrenţeros. Tinere - i-a spus filozoful - prin crăpăturile veşmintelor tale jegoase citesc trufia-ţi!

 

Cum o fi mai bine, Doamne iartă-mă!!!