De câte ori nu aţi simţit nevoia să vă retrageţi într-un loc liniştit, să scăpaţi pentru câteva ceasuri de forfota cotidiană, să meditaţi la strâmbătăţile lumii, sau după caz la fericire? Şi tot de atâtea ori nu aţi constatat că nu puteţi scăpa de amintirile neplăcute, de reziduurile trecutului, de condiţionările vieţii care ne sufocă mintea?
Cam aşa ceva a simţit şi cel care semnează aceste rânduri, când în urmă cu două săptămâni s-a retras către locul de baştină, la Mănăstirea Rîmeţ, din judeţul Alba.
După slujba de la mănăstire m-am aşezat pe malul apei. Păream împăcat cu lumea şi cu mine însumi. Dar… după câteva zeci de minute, liniştea a fost tulburată de o voce răguşită:
-“Fraţi români, v-am minţit pentru că vă iubesc. Spre
binele vostru v-am minţit şi vă voi minţi cât pe lume o
să trăiesc. Eu nu mint pe oricine, doar pe cei la care ţin.
Să nu-i pierd. Am minţit-o pe nevastă-mea, că nu voiam s-o
pierd. Nevasta se înşeală şi se păstrează, eu aşa
ştiu că face un bărbat adevărat. Am minţit-o p’aia
mică - e tânără şi proastă da’ eu i-am spus că-i
mai deşteaptă decât poate lumea vedea - ca să nu se mărite
şi asta cu vreun derbedeu care zdrăngăne la ghitară, în loc
să facă bani, cum îi rostul omului pe pământ, pe mare, şi-n
iad - dacă aşa-i datu’!
Numai voi mă puteţi înţelege, că sânt de-al vostru -
dintre voi, pentru voi. Şi voi minţiţi, şi la spovedanie
minţiţi, şi-n somn minţiţi, şi pe lumea
ailaltă vă duceţi tot minţind şi tăcând
adevărul, iar urmaşii voştri mint în continuare pentru voi,
şi pentru ei. C-aşa e viaţa - mama ei de viaţă! - o
minciună mare din care-şi ia fiecare partea, pe cât îl ţine cureaua
Ce-ar fi viaţa fără minciună? O prostie albă şi
goală, în care toţi tâmpiţii se reped să spună
adevărul - c-au furat, c-au înşelat, c-au jurat strâmb. C-au fost
activişti, securişti, bişniţari, ticăloşi care
i-au nenorocit pe alţii şi pe degeaba - numai de-ai dracu’ - să
vadă şi ăia cum e viaţa, să nu mai creadă în
filmele unde adevărul învinge întotdeauna.
Învinge pe dracu’! Minciuna învinge, fraţi români. V-am spus că
n-am furat, şi nu m-aţi crezut şi m-aţi votat. V-am spus
că n-am fost securist, şi nu m-aţi crezut, şi m-aţi
votat. Fiindcă voi ştiaţi că furasem, turnasem, servisem
patria ca voi toţi. Dar mai ştiaţi şi că asta nu se
recunoaşte nici în mormânt. Dacă vă spuneam adevărul -
că voi îl ştiaţi, ce nevoie aveaţi voi de adevărul
meu? - mă scuipaţi în ochi, doi bani nu dădeaţi pe mine.
Şi aveaţi dreptate, fraţi români. Numai tembelii spun
adevărul pe care numai idioţii îl caută. Nici popii nu spun
adevărul, darămite noi, care n-avem har? Adevărul e-n gura
nebunilor şi a copiilor. Noi suntem oameni în toată firea, noi
minţim cum respirăm, şi ne simţim liberi fiindcă
minţim pentru noi, nu mai minţim pentru cauza socialismului.
Acu’, pe bune şi fără caterincă: Nu de-aia m-aţi
votat, că mint mai bine ca toţi tolomacii de-şi zic politicieni?
Că mint cu sinceritate, din suflet, până cred şi eu ce mint? Nu
fiindcă sunt cel mai mare actor politic în viaţă?
Ei, îmi pare rău că v-am minţit, e în ordine?”
- Nu, nu este în ordine, m-am trezit murmurând!
Enoriaşi plecaseră pe la casele lor. Peste stâncile ce împrejmuiesc Mănăstirea Rîmeţ s-a lăsat o linişte surdă. Acum, nu mai ştiu dacă mi s-a părut, sau chiar am auzit acea voce răcnind în megafonul hodorogit al realităţii româneşti. Ştiu că am rămas ceva vreme ascultând susurul apei, care în curgerea ei, lustruia pietrele rămase pe fundul râului.