Legitimitatea, falimentul şi consensul

 Dacă tot înjurăm, să înjurăm pe cine trebuie!

 

Scenariul din toamna anului 2008, cu “învingători morali”, este parcă tras la indigo în vara acestui an. Din păcate, în timp ce România are nevoie să fie guvernată, partidele din Coaliţie se luptă, fiecare în parte, să “demonstreze” că au câştigat!

  Ce au câştigat aleşii?? Legitimitate?! Pentru că, nu vă supăraţi, daca 80 la sută din populaţia ţării i-a respins, despre ce aleşi mai putem vorbi? Ai cui? Dacă s-au prezentat la vot o cincime dintre votanţi şi din această cincime, unii au cules 30 la sută iar alţii 3,4 la sută, despre ce legitimitate vorbim? Despre una singură: legitimitate Zero! Politicienii sunt conştienţi de acest lucru, motiv pentru care au şi lansat ideea obligativităţii votului. Lucrul  care nu m-ar mira dacă se va pune în practică până în iarnă. În fond, legitimitatea lor trebuie salvată. Noi putem să şi murim, nu contăm.

 

Falimentul rentează

  Este doar unul din avantajele formelor fără fond - străveche şi grea boală românească.

Economia de piaţă e cartelizată, OPC protejează cartelurile, nu cumpărătorii, licitaţiile sunt trucate pentru a se putea jefui bugetul, băncile participă din toată inima la recolte-record de dobînzi/capital îndatorat, dar, oficial, ne merge bine. Îngrijorarea unora eneîntemeiată. Acest El Dorado al UE - România - mai promite măcar 20 de ani de frumoase             învârteli.
Cel mai important este că avem o democraţie funcţională - pluripartidism, alegeri libere, libertatea opiniei, a religiei, a orientării sexuale şi câte şi mai câte… Avem şi o presă liberă de servitutea de a slăvi statul şi ne-liberă de greaţa de a sluji mogulii. Nu văd la nimeni efecte secundare ale greţii care, ca şi falimentul, rentează.
Nu înţeleg - ce vrem mai mult de-atât? Până şi-n politică, aşa falimentară cum ne apare ea, s-a creat o stabilitate de invidiat în alte state ale UE. Chiar într-unele din cele vechi. Gândiţi-vă, că din 1992 încoace, nu am avut alegeri anticipate, nu au căzut guverne, nu am avut mişcări de stradă, nu ne confruntăm cu gherila urbană: Până şi fenomenul infracţional e atât domestic şi blajin… lumea interlopă e discretă  poate şi datorită atitudinii prevenitoare a forţelor de ordine… (Ei, şi voi… acolo un jaf armat în plină zi, un poliţist împuşcat, o fraudă de câteva milioane de euro, un viol bestial, o căsăpeală cu săbii şi topoare, nu trebuie să vă sperie, sunt lucruri care se poartă în lumea bună). În toată ţara s-a instaurat un larg consens în privinţa adevărului de netăgăduit, că cine poate oase roade, cine nu - nici carne moale. Că le mai sângerează unora gingiile? Natural! Că-şi mai rup alţii colţii în ciolane peste puterea lor de masticare? Nimic rău în asta. Tot în acest consens larg, „tovarăşii”, ei între ei, au asimilat “modestia” evreiască – toţi îşi zic săraci lipiţi, numai să nu-i cauţi la declaraţia de avere, că se lasă cu...      sânge! 
  De acord! S-a creat un consens, iar consensul se numeşte: ţara te vrea prost! Ce se întâmplă acum are evident cauze multiple, însă vectorul imbecilizării României este atentatul la educaţie şi cultură petrecut în ultimii 20 de ani! Spoiala de educaţie servită tinerilor şi ornată cu diplome universitare se reflectă în incapacitatea de analiză a prezentului şi lipsa de orizont a tinerei generaţii - în mod normal motorul schimbării unei societăţi. Extrem de putinele vârfuri formate de şcoala româneasca sunt rapid epurate de un sistem înţesat, construit de şi pentru impostori. Aceşti oameni pleacă şi nu au nici cea mai mică intenţie să revină...

  Pai, succesul....”intelectualei” EBA şi cel al cuplului de furioşi de la PRM exact prin asta se explică, prin procesul de robotizare la care participă nu doar media tabloidizată şi manelizată, ci şi, din păcate, însăşi şcoala! Analizaţi electoratul EBA-ei şi veţi găsi exact aceşti juni cu "studii superioare" la “particulare”, care dau diplome contra-cost, pe care şi le agaţă de gât, când merg în cluburile de noapte.

 

Cum anume pot fi aduse valorile în ringul politic?

 

Am îndrăzni să emitem două “chestii”, sugestii, ipoteze:                       

  1.Nimeni nu spune să intre neapărat în politică oameni cu alte direcţii de interes fundamental (cultura, arta, învăţământul, ştiinţa). Nici nu este recomandat îndeobşte, deoarece savanţii/artiştii se află mai departe de mase! Două cazuri celebre: Cicero în antichitate, Iorga la noi! (Mi-a spus un dascăl bătrân, că pe vremea când Iorga era ministrul învăţământului a ţinut dascălii fără salarii 6 luni. Nu ştiu, nu am verificat, dar am găsit ulterior un pasaj în care Iorga nota că masele trebuie conduse de persoane cu simţ pragmatic de impact imediat). Mă rog! (A, ce s-ar fi întâmplat dacă Einstein ar fi candidat la euro-parlamentare??? Doamne fereşte, nici nu vreau să mă gândesc!!!).
  2.Oamenii politici din toate orânduirile, au avut alături minţi luminate (ex. Aristotel pentru Al. Macedon, Seneca Filosoful pentru Nero) şi, câtă vreme s-a ţinut cont de părerile înţelepţilor, lucrurile au mers bine! De ce e nevoie de un sfat al înţelepţilor? Pentru că ei au minţile croite să poată pătrunde în amănuntul cel mai neînsemnat al vieţii, să-l sesizeze, să-l analizeze, să-i cunoască istoria, să-i vadă utilitatea... (Ex. Napoleon a câştigat războaie după planurile de luptă ale lui Caesar şi nu cred ca s-a împiedicat de ele în gradină.). Ei bine, după ce s-au văzut băieţii ăştia pe cai mari, şi Macedon, şi Nero, şi Napoleon, au crezut că deştepţi ca ei nu mai sunt pe lume!!! Uuuuups!
  La noi, lucrurile s-au derulat în mod similar: am avut după revoluţie(???) câţiva intelectuali de calibru, pe toate ramurile, aflaţi în plină putere de judecată. Doar că ai noştri au uitat principiile pe care ei înşişi le-au lansat. De ce? Nu ştiu! Dar ştiu sigur că şi-au pierdut credibilitatea! Iar politicienii au luat-o pe cont propriu!
Câţi oameni de cultura de azi şi-ar îmbrăţişa principiile până-ntr-atât, încât să bea de bunăvoie cucută - ca Socrate???

"Înainte" - da, "ţara te vroia prost", când ţara însemna Ceauşescu-PCR. Azi, ţara aia nu mai există dar nici nu s-a gândit cineva să pună alta în locul ei. Nimeni n-are timp de construit temeinic, totu-i o improvizaţie, căci, dacă nu eşti iute de mână, rămâi cu buza umflată. Aşa că ţara se construieşte singură, de la sine - dar asta durează, zeci şi zeci de ani durează. Las' să dureze, unde vă grăbiţi aşa? Repede şi bine nu se poate, aţi uitat? Decât mult şi fără rost, mai bine puţin şi prost - vă mai             amintiţi?
  Eu sânt încrezător că ţara asta va ieşi la lumină, chit că n-o să apuc eu vremea aia. Dacă nu vine vreun pocinog nuclear! Dar ce sens are să te pregăteşti de moarte? De viaţă să te pregăteşti, că aia doare a-l dracu', te rupe uneori!

  Şi acum, dacă tot înjurăm, să înjurăm pe cine trebuie, nu la grămadă, că-i şi păcat, şi dăunător.

  Alegerile europarlamentare au constituit încă un pas pe drumul lung al deziluzionării pe care trebuie să-l parcurgă societatea în care trăim. Există patru iluzii de care România trebuie să scape: iluzia apartenenţei la “familia euro-atlantica”, iluzia capitalismului, iluzia democraţiei şi ultima - cea mai grava - iluzia că nu se poate face nimic. Puţin cate puţin, vom scăpa de toate, iar episodul euro-parlamentarelor din 2009 va rămâne în manualele de istorie ca exemplu de decadenţă şi depravare maximă ale unei clase politice, care va pleca – huiduită - de pe scena istoriei. Trebuie să avem răbdare. Câtă? Nu ştiu…