PLEDOARIE SAU NEDUMERIRE?
„Căci din cuvintele tale vei fi scos fără vină
Şi din cuvintele tale vei fi osândit”(Matei 12/37)
„Cuvântul este aproape de tine: în gura ta şi inima ta. Şi acesta este
Cuvântul credinţei.”(ap.Pavel)
Între minciună şi trădare este o mare diferenţă:
trădătorul poate avea conştiinţă, prin care, se poate căi,
mincinosul, şi când se căieşte minte.(i.p.v.)
Încă de la începuturile sale, omenirea a avut parte de trădători şi de trădare. Se pare că acest avatar i-a fost inoculat omului odată cu blestemul ancestral. Abel a fost trădat de fratele său, Cain, Isac de fiul său, Esau, de fratele geamăn, Urie, de regele în care a avut încredere, Isus, de ucenic, Pavel, de fraţii mincinoşi… De mii de ani, metoda nu s-a modificat prea mult, chiar dacă tehnicile s-au perfecţionat, strategia a rămas aceeaşi
Făcând abstracţie de scrierile apocrife de la începuturile creştinismului, nu poţi să nu-ţi pui unele întrebări, referitoare la personajele biblice, aşa cum sunt ele relatate în scrierile canonice. Unul dintre personajele cele mai blamate (de fapt singurul) din Noul Testament este Iuda Iscarioteanul. Nici o altă trădare, de când e lumea lume, nu a avut un atât de mare impact asupra omenirii, precum trădarea Iscarioteanului Prin gestul său, care a dus la crucificarea Mântuitorului, Iuda îşi aduce obolul la apariţia creştinismului ca dogmă religioasă. Însă, din scrierile evanghelice aflăm foarte puţine despre el. Teoretic, viaţa sa este extrem de scurtă. De la Cina Cea de Taină din casa lui Simon Leprosul şi până la sărutul din Grădina Ghestsimani.
Scrisă la aproximativ 35-40 de ani după crucificarea lui Isus, Evanghelia după Matei vorbeşte ceva mai mult despre trădarea şi auto-suprimarea iscarioteanului. Celelalte trei evanghelii pomenesc doar despre actul trădării. Astfel, am putea spune, că Iuda a venit din neant, si-a făcut treaba, după care a dispărut tot în neant. Faptul că Iuda, ca personaj biblic determinant, conţine cheia mecanismului care a dus la întemeierea unei religii, poate, că ar fi meritat mai multă atenţie din partea istoricilor. Pe de altă parte însă, practic, răstignirea lui Isus nu i se poate imputa în totalitate numai lui Iuda.
Cât de malefic este Iuda, comparativ cu Marele Preot Caiafa, comparativ cu Pilat şi oştenii lui, cu fariseii, care mai de grabă dau drept de viaţă unui tâlhar, decât unui nevinovat? Iuda nu a flagelat trupul Mântuitorului; mâinile lui Iuda n-au bătut piroane în mâinile şi picioarele lui Isus, ţintuindu-l pe lemnul crucii. S-a folosit de un gest şi, prin acesta, Iscarioteanul a spus doar, „acela este”, nu a spus: Ucideţi-l! S-a folosit de un atribut al iubirii –sărutul – şi de Cuvânt, iar Cuvântul, uneori, loveşte mai năprasnic decât sabia.
Iuda a fost purtătorul unei informaţii, pe care, alţii au transformat-o în act reprezentativ. În peregrinările sale, Mântuitorul putea oricând să cadă în mâinile Saducheilor sau ale Fariseilor, care deopotrivă îl urau. Dar, probabil, lucrurile aşa trebuiau să se desfăşoare şi, unul dintre ucenicii săi să-l ducă la pierzanie, pentru ca scrierile din Scripturi, să se adeverească, într-un anume fel
În decursul timpului, paradigma trădătorului biblic a făcut milioane de prozeliţi. Numai că, în vreme ce Iuda se descoperă pe sine şi, copleşit de fapta comisă, este supus unui proces de conştiinţă. Pentru a-şi răscumpăra greşeala, neputând suporta aprobiul semenilor, conştiinţa sa îl îndruma către actul suprem, Suicidul. În contextul istoric dat, se pare că, atât trădarea cât şi sinuciderea lui Iuda au fost (sunt) motivate de o necesitate, mai presus de înţelegerea pământenilor.
Nu acelaşi lucru se poate spune despre trădătorul timpului modern. Acesta este stăpânit de egoism, îngânfat, plin de sine şi incapabil de a-şi recunoaşte culpa. Închinător, fără scrupule, la „viţelul de aur” calcă în ciubotele ţintuite tot ce-i iese în cale. Pozează adesea în victimă, se răzbună pe căi oculte, e aprig şi feroce. Lipsit total de conştiinţă, nu-i intră în calculele meschine actul sinuciderii. Se poate spune, că între conceptul biblic şi cel modern, privind acest tip de personaj, s-a produs o mare ruptură.
Plecând de la aceste idei, împotriva vrerii mele, a prins contur o serie de texte, pe care le-am intitulat – Cealaltă Fiinţă. Nu am dorit să le scriu. S-au scris singure. Este o dovadă a faptului că nu noi scriem textele, nu noi dăm sens (nonsens) gesturilor, cuvintelor, ci ele ne scriu pe noi, ne definesc în ceea ce suntem văzuţi şi nevăzuţi, poate doar bănuiţi.
Este, probabil, o dovadă că altă entitate, nesimţită pe cale senzorială, îndepărtată şi totuşi contopită în esenţa noastră, ne pune ideea în cuvânt, cuvântul în vârful peniţei, gândul şi mâna urmând indicaţiile primite.
Să fie Îngerul, să fie Demonul?! Să fie îngerul care l-a părăsit pe Iscariotean în cele mai cumplite ceasuri ale vieţii sale? Să fie oare Îngerul care s-a luptat cu Iacov sau Demonul, spălătorul de creiere, Ispititorul Mântuitorului şi al lui Iuda deopotrivă? Avem noi, contemporanii, certitudinea că la origini Iuda nu ar fi vrut să fie un sfânt? Că el s-ar fi putut împotrivi destinului, Datului său, menirii impuse de alte forţe mai presus de puterile sale?
Se pare că Iuda nu a urmărit un scop prin trădarea sa. El a aruncat arginţii la picioarele lui Caiafa. Nu fascinaţia metalului preţios îl interesa, nici preamărirea, nici scaunul, funcţia cuiva! Care să fie atunci semnificaţia cumplite trădări? Să-L fi trădat oare pe Isus din prea multă iubire?
Dacă putem admite că la origini, urmându-l pe Mântuitor, Iuda ar fi vrut să devină un sfânt, atunci putem admite şi faptul că însăşi Iuda a fost trădat în idealul său. Sărutul – ca gest consfinţind trădarea – nu rezidă în fascinaţia metalului sclipitor şi inutil, ci mai de grabă, în substraturile adânci ale eului deturnat de la calea iniţială
Ni s-a întâmplat tuturor, să fim măcar o dată trădaţi de cei cărora le-am oferit încrederea noastră. Ar fi ideal, dacă nu utopic, în lumea aceasta să avem alături de noi numai pe aceia care ne vor binele, dispuşi să ofere cel puţin tot atâta dragoste şi încredere pe cât primesc. Dar, din păcate, lucrurile nu sunt colorate numai în roz, şi poate că viaţa nu ar mai avea farmec dacă ar fi aşa. E plină lumea de prietenii false, de faţadă, din interes. Însă, tragedia ni se pare uriaşă, doar atunci când noi şi nu alţii suntem ţinta lucrăturii, atunci când simţim pe propria piele usturimea otrăvii. În rest, rămânem imuni la suferinţele altora! Nu este oare şi asta o formă de trădare?!
Când suntem trădaţi, ne pierdem încrederea în toţi ceilalţi pentru o perioadă de timp…Până în momentul în care descoperim că avem alături de noi pe cineva dispus să ne ajute fără a cere ceva în schimb. Şi, din nou, concepţia noastră despre prietenie şi fidelitate se schimbă; încrederea capătă alte conotaţii pentru noi!
Un lucru e cert: suntem trădaţi si trădăm la rândul nostru, chiar dacă, de multe ori, nu ne dăm seama. Nu avem cum să anticipăm acest fapt. Dacă am putea să o facem, mulţi dintre noi nu s-ar mai înconjura de atâţia prieteni. Fie că spunem o vorbă răutăcioasă, despre o persoană apropiată, sau îi facem un rău, premeditat, ambele situaţii sunt puse sub aceeaşi etichetă: Trădare. Nu au nici un fel de scuză cei care formează prietenii doar pentru a ajunge la ceva sau cineva, având întipărită în suflet şi în minte sintagma lui Machiavelli scopul scuză mijloacele.
Pe de altă parte, cred că în fiecare om trăieşte un Iuda…Pentru că în epoca ipocriziei şi a falsităţii, ridicate la rang de lege, adevăraţii Iuda mişună peste tot. Şi mai cred că trădarea este o experienţă comună tuturor oamenilor. Oare de ce blamăm un singur om (personaj, dacă vreţi)?!
*** Cealaltă Fiinţă - Poeme - (volum în pregătire)