Caruselul nebunilor
Am devenit o
ţară de maniaci. O grămadă de obsesii ne ghidează
paşii pe stradă, comportamentul la serviciu, călătoriile cu
mijloacele de transport în comun, gândurile, somnul, determinările
politice, devotamentul faţă de o echipă de fotbal,
relaţiile în familie şi cu prietenii. O atmosferă nocivă,
ca un abur toxic, s-a aşternut peste România. Vecini cu
care ai trăit o viaţă alături îţi apar astăzi în
faţă ca nişte necunoscuţi, un fel de fantome ale unui
trecut de care nu îţi mai aduci aminte decât arareori. Bătrânii cu
care te întâlneşti la cozile de la magazine sau pe stradă, sunt
parcă personaje desprinse dintr-o altă lume, dintr-o carte în care nu
mai poţi citi. Altele sunt priorităţile acum, altele sunt
reperele după care îţi conduci existenta zilnică. Această
stare de lucruri, multora dintre noi, ne provoacă o stare acută de
nesiguranţă. Parcă am fi legaţi într-un carusel care ne
învârteşte cu o viteză nebună. Reacţia: un strigat nebun,
animalic, de panica amestecata cu nebunie.
Ăştia suntem noi, cei mulţi, majoritatea, care încă mai
poate să lupte pentru un obiectiv abstract sau care oricum trece dincolo
de propria viată manifestată în ziua de azi, de mâine, de poimâine...
Noi, cei care ne agăţăm cu dinţii şi cu unghiile de
orice fel de intimitate concretă pe care încă o putem avea. Nebuni,
aflaţi în plină criză schizoido-economico-financiară. Nimic
din “frumoşii nebuni ai marilor oraşe”. Halucinaţii violente,
manifestări haotice, lipsite de orice logică. Oricum, sclipiri de
luciditate reuşesc totuşi să ne rânduiască viaţa
după ce momentele de paroxism au trecut. Şi atunci privim cu ochii
goliţi de orice fel de expresivitate către tabăra cealaltă,
a mişeilor.
A celor care înşeală speranţele unor oameni aflaţi pe
marginea disperării pentru un “mai bine” personal, a celor care pentru un
pumn de bani în plus negociază iluziile unor cetăţeni care nu
mai au decât atât: speranţa şi puţine, din ce în ce mai
puţine, iluzii. Cei care din interiorul limuzinelor cu şofer la
scară vor să ne fie exemple de conduită în viaţă, cei
care de pe culmile inculturii ne salută cu o fluturare a mâinii, îndemnându-ne
să-i urmăm, să-i votăm, să strângem din dinţi,
să mai răbdăm şi să mai pornim încă într-o
bătălie prostească, pentru că ei înşişi, liderii
unui teritoriu al ignoranţei şi mişelismului, nu văd mai
departe de lungul nasului, nu înţeleg nimic din ceea ce înseamnă
existenţa frustă, din lupta cu viaţa, sunt incapabili să
netezească, cât de cât, drumul pentru a asigura existenţa
generaţiilor viitoare. Nu, pentru ei exista un cont în bancă şi
eventual, trei-patru persoane care pot beneficia de pe urma lui. În rest,
lumea, oamenii, cu tăvăleala lor prin mizeria zilnică, sunt
ceva imposibil de priceput. Sacrificiul personal pentru o datorie – nu exista
aşa ceva.
Mi-e groaza de nebunia asta urâtă din noi. Mi-e sila de mişelismul celor care o speculează. Şi tac. Ca un laş. Şi nu-mi pot rupe lanţurile!!