Caruselul nebunilor

                                                                                                                               

Am devenit o ţară de maniaci. O grămadă de obsesii ne ghidează paşii pe stradă, comportamentul la serviciu, călătoriile cu mijloacele de transport în comun, gândurile, somnul, determinările politice, devotamentul faţă de o echipă de fotbal, relaţiile în familie şi cu prietenii. O atmosferă nocivă, ca un abur toxic, s-a aşternut peste România. Vecini cu care ai trăit o viaţă alături îţi apar astăzi în faţă ca nişte necunoscuţi, un fel de fantome ale unui trecut de care nu îţi mai aduci aminte decât arareori. Bătrânii cu care te întâlneşti la cozile de la magazine sau pe stradă,  sunt parcă personaje desprinse dintr-o altă lume, dintr-o carte în care nu mai poţi citi. Altele sunt priorităţile acum, altele sunt reperele după care îţi conduci existenta zilnică. Această stare de lucruri, multora dintre noi, ne provoacă o stare acută de nesiguranţă. Parcă am fi legaţi într-un carusel  care ne învârteşte cu o viteză nebună. Reacţia: un strigat nebun, animalic, de panica amestecata cu nebunie.
  Ăştia suntem noi, cei mulţi, majoritatea, care încă mai poate să lupte pentru un obiectiv abstract sau care oricum trece dincolo de propria viată manifestată în ziua de azi, de mâine, de poimâine... Noi, cei care ne agăţăm cu dinţii şi cu unghiile de orice fel de intimitate concretă pe care încă o putem avea. Nebuni, aflaţi în plină criză schizoido-economico-financiară. Nimic din “frumoşii nebuni ai marilor oraşe”. Halucinaţii violente, manifestări haotice, lipsite de orice logică. Oricum, sclipiri de luciditate reuşesc totuşi să ne rânduiască viaţa după ce momentele de paroxism au trecut. Şi atunci privim cu ochii goliţi de orice fel de expresivitate către tabăra cealaltă, a mişeilor.
A celor care înşeală speranţele unor oameni aflaţi pe marginea disperării pentru un “mai bine” personal, a celor care pentru un pumn de bani în plus negociază iluziile unor cetăţeni care nu mai au decât atât: speranţa şi puţine, din ce în ce mai puţine, iluzii. Cei care din interiorul limuzinelor cu şofer la scară vor să ne fie exemple de conduită în viaţă, cei care de pe culmile inculturii ne salută cu o fluturare a mâinii, îndemnându-ne să-i urmăm, să-i votăm, să strângem din dinţi, să mai răbdăm şi să mai pornim încă într-o bătălie prostească, pentru că ei înşişi, liderii unui teritoriu al ignoranţei şi mişelismului, nu văd mai departe de lungul nasului, nu înţeleg nimic din ceea ce înseamnă existenţa frustă, din lupta cu viaţa, sunt incapabili să netezească, cât de cât, drumul pentru a asigura existenţa generaţiilor viitoare. Nu, pentru ei exista un cont în bancă şi eventual, trei-patru persoane care pot beneficia de pe urma lui. În rest, lumea, oamenii, cu tăvăleala lor prin mizeria  zilnică, sunt ceva imposibil de priceput. Sacrificiul personal pentru o datorie – nu exista aşa ceva.

  Mi-e groaza de nebunia asta urâtă din noi. Mi-e sila de mişelismul celor care o speculează. Şi tac. Ca un laş. Şi nu-mi pot rupe lanţurile!!